În memoria colectivă, Egiptul există doar prin două  perioade, Egiptul antic, cel al faraonilor şi al piramidelor, şi Egiptul islamic. Or, între cele două, între apusul celui dintâi şi răsăritul celui de-al doilea, a mai existat un Egipt, cel creştin, la care aderase o parte din populaţia egipteană sadea, cunoscută sub numele de populaţie coptă (prin termenul copht grecii îi defineau pe vechii locuitori din valea Nilului). Atunci, ca şi acum, populaţia coptă reprezenta/reprezintă o cincime din locuitorii Egiptului. Din 50 de milioane de locuitori, 10 milioane sunt descendenţii creştinaţi ai Egiptului, restul fiind format, după cucerirea arabă, din arabi, beduini, nubieni şi negri. Dacă limba oficială a Egiptului de azi este araba, în liturghia coptă se amestecă încă vechi cuvinte egiptene şi greceşti, primele ţinând de etnie, iar celelalte au intrat în fondul lingvistic copt tocmai datorită creştinării, limba greacă fiind limba prin care s-a făcut cunoscută religia creştină. De altminteri, biserica coptă a ţinut de patriarhia de la Constantinopol până în secolul al VII-lea, de care s-a rupt datorită disputelor religioase din sânul bisericii bizantine aproape concomitent cu cucerirea arabă (642 d.Hr.).
Istoria, care uneori ia cam cu lopata cronologia anumitor popoare, nu dă o importanţă prea mare acestui “hiatus” creştin din istoria Egiptului, însă ceea ce scapă atenţiei cronologiei este completat şi salvat prin artă, prin pictura religioasă creştină, prin manuscrise şi ţesăturile cunoscute sub denumirea de tapiserii copte. Influenţa grecească se simte în ele la tot pasul, iar acest fapt nu-i de mirare dacă se ţine cont de domnia de 300 de ani a Ptolemeilor în Egipt şi de puternica influenţă bizantină de până la cucerirea arabă şi încă mult timp după aceea. Stăpânirea romană nu a adus vreo modificare esenţială în arta egipteană, ea nu e decât un palid reflex în oglindă a Greciei antice – mitologia e asemănătoare, sculptura romană propriu-zisă, cu excepţia portretului, nu e decât o copie mai uscată şi mai puţin reuşită a glipticii greceşti.
Toată această istorie agitată se reflectă în minunatele fragmente de tapiserie coptă, atâtea câte s-au păstrat. Le-am admirat în Muzeul mătăsurilor de la Lyon şi în secţia dedicată lor în Muzeul Louvre. Dacă în muzeul lionez se păstrează abia câteva fragmente, care doar mi-au deschis ochii asupra frumuseţii acestei arte, la Louvre, în vara lui 2007, în plin sezon turistic, am avut parte de un adevărat regal. Gloata, care se înghesuia să vadă Mona Lisa şi de care te împiedicai mai pretutindeni unde erau expuse picturi celebre, ocolea sala dedicată artei copte, aşa că acolo era pustiu, iar paznicul îşi făcea siesta trăgând aghioase. Ce binecuvântare să poţi studia îndeaproape, fără a ţi se da coate sau a fi călcat pe picioare, minunăţiile din această sală. O mică tapiserie, cu laturile nu mai mari de o palmă, înfăţişând portretul unei femei cu ochi imenşi, un fel de Domnşoară Pogany înconjurată de nereide sta dovada influenţei mitologiei greceşti asupra creaţiilor copte. Un medalion cu doi cavaleri afrontaţi atrăgea atenţia asupra influenţei sasanide în ţesături. Nu lipsea nici peştele, simbol paleocreştin omniprezent în creaţiile artistice ale perioadei de început ale creştinismului. Erau încă multe alte fragmente de tapiserie, foarte frumoase în culoare, rafinate cromatic şi de o maximă fineţe în execuţie, dar clou-ul expoziţiei era fără îndoială un fragment de artă coptă datând din secolul al XI-lea, o compoziţie cu subiect religios înfăţişând sfinţi neidentificaţi dintre care se desprindea silueta arhicunoscută a Sfântului Gheorghe călare ucigând balaurul. Totul era chenăruit cu animale fantastice, grifoni, sirene, păsări etc. În mijlocul acestei creaţii, domina simbolul creştin al crucii. Stângăciile în reprezentare, ineditele stilizări, o anume spontaneitate şi lipsa de inhibiţii, precum şi armoniile cromatice, dau un aer aparte acestor tapiserii copte. Uneori excepţiile sau necunoscutele pot oferi mai mult decât capodoperele de pe calea bătută a muzeelor.