Pe sub poale de munte. Note de călătorie

Sâmbătă, 23 iulie 1993
După săptămâni de caniculă, ieri, în sfârşit s-a dezlănţuit furtuna. Câteva descărcări electrice anemice la început, şi de niciunde s-a pornit un vânt năpraznic care mâna apa în trombe. Ferestrele se zgâlţâiau în închizători, iar plesnetele de ploaie – dar ce zic ploaie, apă turnată cu găleata – înceţoşau până şi imaginile cele mai apropiate. Arinul din faţa ferestrei se legăna din ce în ce mai ameninţător după direcţia mereu schimbătoare a vântului, învolburându-şi crengile pe care le ridica precum nişte mâini disperate. Se zbuciumau înnebunite frunzele care din verde cum erau se făcuseră negre.
Deşi era ziuă, ţineam aprins becul în casă atât de întuneric se făcuse. Când furtuna a ajuns la paroxism – aşa ceva nu mai văzusem în viaţa mea – am stins lumina şi cu un amestec de teamă şi curiozitate înfricoşată am urmărit cu faţa lipită de geam năprazna ce se slobozise afară. Simţeam un amestec de bucurie stranie cu senzaţia de gol în stomac, urmărind vâltoarea de apă, vânt şi frunze ce zburau năucite prin aer. Era ca atunci când plămânii sunt goi şi se umplu brusc de aer, când prea multul oxigen venit pe neaşteptate te îneacă. Înghiţeam lacomă spectacolul dement al naturii scăpate din frâie. După zile lungi de încremenire şi căldură toridă, de nemişcare a aerului, vijelia asta abruptă şi vitală era ca o bucurie care te sufocă.