Un aşezământ însă nu poate să se împlementeze într-o ţară care nu este pregătită, prin mintea ei, a-l primi; el poate să deştepte şi să grăbească pregătirea acestor minţi.
A.D Xenopol
 
În toate sistemele constituţionale, constituţia s-a impus ca lege fundamentală,  ea stând la baza organizării şi dezvoltării  statului. În România, prima constituţie a apărut mult mai târziu decât în alte state. Această întârziere s-a datorat dezvoltării lente a capitalismului din România, dezvoltare determinată la rândul său de influenţa otomană.
Având în vedere că prima constituţie din spaţul românesc a apărut mai târziu, nu trebuie să credem că anterior nu au existat alte legi cu caracter constituţional. Regulamentele organice, un prim exemplu în acest sens, au fost introduse în anul 1831 în Ţara Românească şi 1832 în Moldova. Timp de 27 de ani, aceste legi au ţinut loc de lege fundamentală a Principatelor. Acestea reglementau alegerea Domnului, organizarea şi funcţionarea instanţelor de judecată, organizarea miliţiei naţionale etc.
Un alt exemplu de lege care a avut rol de constituţie a fost Statutul dezvoltator al Convenţiei de la Paris. Prevederile Statutului încredinţau puterea de stat în mâinile domnitorului şi reprezentanţei naţionale, care avea o structură bicamerală: adunarea ponderatoare şi adunarea electivă. În ceea ce priveşte puterea legislativă, aceasta era exercitată în mod colectiv de domn şi de două adunări: Adunarea Electivă şi Corpul Ponderelor.