O necesară Punere la punct, după virgule…

Mărturisesc că, atunci când redactorul-şef Jean Dumitraşcu m-a sunat şi mi s-a adresat, surprinzător pentru mine, cu fraza (cu ton interogativ) introductivă ,,Ştiţi că în iunie se împlinesc patru decenii de la înfiinţarea revistei Argeş?!”, am fost foarte contrariat, ca să nu zic iritat, de încercarea sa, respirând politeţea pe care mi-a arătat-o întotdeauna, de a-mi aminti ceea ce pentru mine nu este simplă amintire, ci viaţă trăită, Argeş fiind, pentru o perioadă, sigla, emblema acestei vieţi. Şi, ca să fiu sincer până la capăt, în primul rând cu mine însumi, trebuie să spun, ca unul pentru care adevărul nu este numai superstiţie, ci şi criteriu al existenţei, că am fost stupefiat, mai ales în ultimul timp, de gesturile, luând ,,trup” de cuvinte şi amintiri legate de această publicaţie, depănate cu o nonşalanţă dusă uneori până la inconştienţă şi blasfemie, în presa scrisă şi la posturile locale de televiziune, gesturi prin care inşi insignifianţi cândva îşi aureolau viaţa cu o viaţă pe care nu o trăiseră nicicând decât în treacăt sau ca… musafiri nepoftiţi.
Tocmai de aceea o punere la punct se impune. Mai ales că, în ce mă priveşte, Argeş a fost, repet, vreme de un sfert de secol, sigla vieţii mele. Sunt, îmi place să spun (dar numai când împrejurările mă obligă) că sunt singurul redactor al Argeş-ului care a lucrat (întotdeauna numai ca redactor, fără funcţie de conducere sau de decizie, dar despre cauza acestei situaţii, mai încolo…) în toate seriile ei, pe care le marchez cu numele redactorilor-şefi: Diaconescu, Popovici, Tomozei, Stănculescu, Oanţă, Nicolaescu, Oprea!
Chiar dacă unii se fac că uită, uitarea lor trebuind pusă pe refuzul intim de recunoaştere a unei realităţi, aşa este! Bune, rele, triste, vesele, pustii sau populate de îngeri, au fost zile de redacţie pe care le-am trăit, care mi-au adus aproape scriitori, cu vieţile şi biografiile lor, pe care altfel poate nu i-aş fi cunoscut, ca să nu zic că în preajma sau în mrejele prieteniei cărora n-aş fi îndrăznit vreodată să ajung. Căci, oare, nelucrând la Argeş, aş fi trăit, în această vreme de un sfert de secol, în vecinătatea unor scriitori care mi-au ,,împrumutat” într-un fel sângele şi sufletul vieţii sau operei lor? Nu cred, sunt sigur, că altfel, i-aş fi avut aproape, ca prieteni (unii, cum ar fi Ştefan Augustin Doinaş, arătându-mi prietenia lor într-unul dintre cele mai grele momente ale vieţii mele) pe Nichita Stănescu, Ştefan Aug. Doinaş, Fănuş Neagu, Ion Lăncrănjan, Eugen Barbu, Laurenţiu Fulga, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Adrian Păunescu, Marin Sorescu, Radu Boureanu, Ion Caraion, Nicolae Balotă, D.R. Popescu, George Macovescu, Cezar Ivănescu, Gheorghe Pituţ, Ileana Mălăncioiu, Constantin Ciopraga, Cezar Baltag, Ion Cristoiu, Alex. Ştefănescu, Dan Cristea, Dan Deşliu, Al. Andriţoiu, Mihai Beniuc, Florin Piersic, Manole Marcus, Mircea Daneliuc, Nicolae Manolescu, Virgil Teodorescu, Valeriu Anania, Victor Felea, Anghel Dumbrăveanu, Gheorghe Tomozei, Florin Mugur, Daniela Crăsnaru, Gheorghe Grigurcu, Mircea Dinescu, Laurenţiu Ulici, Eugen Uricaru, Mircea Horia Simionescu Alexandru Balaci, Alexandru Oprea, Horia Bădescu, Ion Bănuţă, Augustin Z.N. Pop, Mircea Iorgulescu, Dinu Flămând, Florin Manolescu, Maria Luiza Cristescu, Gabriela Melinescu, Romulus Rusan, Al. Pîrvu, Paul Everac, George Ivaşcu, Paul Anghel, Romulus Vulpescu, Ileana Vulpescu, Ion Rotaru, Emil Botta, Emil Loteanu, Constantin Chiriţă, Traian Iancu, Radu Cârneci, Constantin Călin, Ovidiu Genaru, Sergiu Adam, Mihai Ungheanu, Nicolae Dan Fruntelată, Aurel Dragoş Munteanu, Grigore Hagiu, Platon Pardău, Ioan Holban, Ioan Adam, Eugen Jebeleanu, Geo Dumitrescu, Adrian Popescu, Mihai Moşandrei, Taşco Sarov, Ion Marin Iovescu, Constantin Ţoiu, G. Dimisianu, George Muntean, Ion Mircea, Constantin Novac, Constantin Pricop, Nicolae Velea, Dan Horia Mazilu, Dana Dumitriu, Ilie Purcaru, Nicolae Oancea, Nicolae Ioana, Simion Bărbulescu, Al. Andriescu, Daniel Dimitriu, Ovidiu Ghidirmic, Lucian Alexiu, Constantin Stoiciu, Ioan Flora, Ion Miloş, Constantin Cubleşan, Z. Ornea, Mircea Sântimbreanu, Petre Ghelmez, Gh. Istrate, Nicolae Baltag, Artur Silvestri, Titus Vâjeu, Adi Cusin, Maria Banuş, Mircea Nedelciu, Florenţa Albu, Ilarie Hinoveanu, Dan Lupescu, Ioana Dinulescu, Doina Uricariu, Ion Băieşu, Ioanichie Olteanu, Corneliu Ostahie, Lucian Avramescu, George Ţărnea, Aurel Rău, Nicolae Prelipceanu, Al. Căprariu, Gabriel Ţepelea, Tiberiu Utan, Mihail Diaconescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Ion Irimescu, George Bălăiţă, Emil Brumaru, Grigore Ilisei, Nicolae Turtureanu, Ion Horea, Nina Cassian, Haralamb Zincă, Mihai Stoian, Dan Mutaşcu, Nicolae Dragoş, Dumitru M. Ion, Carolina Ilica, Nicoae Stoe, Gh. Schwartz, Nicolae Motoc, George Arion, Nicolae Grigore Mărăşanu, D. Micu, Marius Tupan, Florea Miu, P.M. Gorcea, Pompiliu Marcea, Arnold Hauser, Ion Lotreanu, Ion Mărgineanu, Al. Covaci, Matei Călinescu, I.D. Sârbu, Alexandru Ruja, Corneliu Ştefanache, Ioanid Romanescu, Cristian Simionescu, Al. Ivasiuc, Bogdan Stihi, Vasile Băran, Tudor Cristea, Constantin Ciopraga, Gabriel Chifu, Vlad Muşatescu, Augustin Buzura, Al. Cistelecan, Ioan Gh. Vrăneanţu, Sorin Ilfoveanu, Mihai Coman, Dorin Tudoran, Şt. Oprea, Horia Zilieru, Lucian Raicu, Leslaw Ordan, Marin Mincu, Ion Lazu, Theodor Răpan, Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Ovidiu Papadima, Constantin Crişan, Mirela Roznoveanu, Mara Nicoară, Liviu Leonte, Mihaela Minulescu, Virginia Carianopol, Petre Pandrea, Romulus Diaconescu, Mircea Pospai, C. Dumitrache, Aurel Maria Baros, Victor Atanasiu, Ilie Constantin, D.I. Suchianu, Liviu Pendefunda, Romul Munteanu, Sorin Titel, Caius Traian Dragomir, Dan Zanfirescu, George Zarafu, S. Damian, Mihai Negulescu, Florentin Popescu, Mircea Florin Şandru, Al. Jebeleanu, Vasile Nicolescu, Dan Tărchilă, Grid Modorcea, Victor Crăciun, Eugen Negrici, Ioan Chirilă, Liliana Ursu, Virgil Carianopol, Georgeta Dimisianu, Daniel Turcea, George Anca, Ion Andreiţă, Doru Moţoc, Niculae Stoian, Nicolae Breban, Ion Popescu-Gopo, Eugen Simion,  Mihai Cantuniari (înşiruirea numelor lor fiind absolut întâmplătoare, admiraţia şi recunoştinţa pe care li le datorez – şi li le trimit, oriunde ar fi ei în acest moment, în cer sau pe pământ – sunt deopotrivă de sincere şi de veşnice!), ca să amintesc doar pe cei în casele şi în inimile cărora am fost primit ca prieten, cărora le-am cerut creaţiile pentru revistă sau pe care i-am adus la Piteşti ,,în carne şi oase”…
Cât despre unii dintre cei care, mai ales în ultimii ani, la momente aniversare ale revistei, se împăunează cu rosturi şi posturi din viaţa Argeş-ului care nu le revin, de aici până la impostură nefiind decât un pas, aceşti neaveniţi într-un tărâm sfânt şi drag inimii mele sunt, mai ales, dintre acei Nea, veniţi (şi întârziind, doar-doar îl vor putea saluta pe vreunul dintre redactori) pe holul redacţiei, despre care domnul Tom îmi zicea adesea, exasperat: „Dane, vezi că iar a venit ăla! Spune-i că n-am venit de la Bucureşti şi uşuieşte-l!”
O punere a lor la punct (fie-mi iertate cuvintele!) se impune. Spre adevăr!

„Tomozei” – o serie-etalon

Fiindu-mi solicitate câteva amintiri, refuz să încerc o clasificare, un clasament valoric al tuturor seriilor la care am lucrat, aceasta fiind datoria istoricilor presei din Argeş şi nu numai.
Spre a-mi întări faptul că gestul de a participa la un eveniment (seria Tomozei fiind, fără tăgadă, un eveniment revuistic) trebuie, într-un fel, plătit cu viaţa, mă simt dator să afirm – repetând ceea ce, ani de zile, s-a tot spus şi s-a tot scris – că seria Tomozei a rămas una etalon în ceea ce priveşte valoarea sa, un ideal pe care atât redactorii-şefi ai revistelor contemporane Argeş-ului, cât şi cei care au urmat la conducerea publicaţiei piteştene au încercat să-l atingă. Că au reuşit sau nu, asta s-a văzut şi se va vedea. Cert este că, în ce mă priveşte, a-l avea drept conducător de redacţie pe unul dintre cei mai buni „făcători de reviste” din România anilor ’70 a fost un noroc al vieţii mele!…
Pe poetul Gheorghe Tomozei l-am adus (cum de altfel şi colegul şi prietenul  Marin Ioniţă afirmă într-una din cărţile sale) eu la Piteşti!
La rugămintea primului-secretar de atunci, Gheorghe Năstase, un politician cu mare deschidere spre valorile culturii, am mers de nenumărate ori la Bucureşti, la „naşul meu poetic”, care mă prezentase lumii, pe când eram student la Iaşi, la Constelaţia lirei, în Amfiteatru, ca unul dintre poeţii de talent ai ţării. Greu de convins, ca unul dintre cei pentru care Piteştiul avea şi o încărcătură dureroasă (poetul fiind trimis, cândva, disciplinar, aici), la rugăminţile mele şi ale soţiei mele, acesta, într-un final, a cedat, mai ales că, sfătuit de nu mai ştiu cine, am pedalat şi pe coarda sa sentimentală, invocând (şi cerându-i ajutorul) şi o iubire  a lui din tinereţe, pe actriţa Mioara Iatan.
Şi astfel, tripleta de aur, Tom-Mugur-Cerna (Gheorghe Tomozei, Florin Mugur şi Al. Cerna- Rădulescu) s-a pogorât într-o zi în b-dul Republicii, la numărul 64, semnând, o dată cu statul de serviciu, şi o istorie de aur în capitolul ei cel mai de preţ de până acum, a unei publicaţii.
„Copii”, a spus domnul Tom, vreau să fac din Argeş o revistă românească pe care s-o tipărim la Piteşti (…) Cât voi fi eu aici, ca redactor-şef, nu voi publica nici un vers şi nici nu se va scrie vreun cuvânt despre vreuna din cărţile mele”. Angajament respectat sută la sută. „Cât voi fi eu aici, nu vor exista concedii şi certificate medicale. Nici condică de prezenţă. Când omul este bolnav şi are nevoie de bani pentru medicamente, eu să-i mai şi reţin din salariu?” Reprodus aproape cuvânt cu cuvânt, şi în esenţă, deziderat respectat!
…Doamne, dar amintirile îmi revin în memorie într-un ritm infernal, astfel încât nici nu mai ştiu cu ce să continuu. Ca să nu greşesc, respect nu importanţa, ci… rândul amintirilor. Deocamdată. Dacă va fi necesar, voi reveni cu altele, în numerele viitoare. Căci s-ar putea ca într-un timp în care la şcoală, la capitolul oamenilor de cultură importanţi am auzit că se predau nume precum Andreea Esca, s-ar putea ca viaţa şi activitatea unor clasici ai literaturii, precum Nichita, Sorescu, Blandiana, Eugen Barbu, Preda, să nu mai intereseze, fiind socotite embleme ale unui timp „de tristă amintire”…
Se revenim, totuşi, la Argeş, la emblema, la sigla celei mai frumoase perioade a vieţii mele… Doar cu amintiri, deocamdată.

„Am zis, n-am dat cu paru’ ”

Zi încrâncenată, la redacţie. Este anunţată o vizită (neobişnuită, dat fiind că primul-secretar îi dăduse „mână liberă” domnului Tomozei, în ceea ce priveşte redacţia şi revista) neprevăzută a secretarului cu propaganda. Grigore Comartin. Soseşte. Cu statura-i impunătoare, îl domină pe redactorul-şef. Mugur, redactorul-şef adjunct, foarte fricos şi panicard, ia un pumn de calmante. Domnul Tomozei îl pofteşte-n birou şi-i spune: „Cu ce ocazie, tovarăşe secretar, pe la noi?”. Grigore Comartin, îndreptându-şi spatele şi vocea, intră direct în subiect: „Tovarăşe Tomozei, am auzit că la dumneavoastră nu este condică de prezenţă şi nici nu se prea vine zilnic la serviciu”. Brusc, domnul Tom îl întreabă: „Tovarăşe secretar, a apărut revista Argeş pe luna aceasta, aţi văzut-o?” „Da!”, i se răspunde. „Înseamnă că oamenii mei au muncit, din moment ce revista a apărut la timp! O să-l sun şi pe tovarăşul Năstase”… şi întinde mâna spre telefon. Grigore Comartin se face mic-mic în fotoliu şi, cu o voce blândă, rugătoare, spune: „Tovarăşe Tomozei, vă rog, doar am zis şi eu, n-am dat cu paru’”… Şi după câteva secunde, spăşit, pleacă, cu coada-ntre picioare, cum ar zice oricine…

O greşeală de geniu

Şedinţă de analiză de număr. Se anunţa foarte furtunoasă şi cu apostrofări. Numărul tipărit găzduise o proză de Nae Cosmescu. Dintr-o greşeală atribuită deopotrivă corecturii şi suprareviziei, calupuri întregi de material erau amestecate, încât nu se-nţelegea, la citirea ei, nimic. Domnul Tomozei, foarte furios, îl chemase la dumnealui pe „Ghiţi” (corectorul Vasile Ghiţescu). „Ghiţi, ce-ai făcut? Pregătiţi o erată, pe care s-o dăm în numărul următor, împreună cu scuze pentru autor şi cititori”.
Obişnuit să citesc (şi să cumpăr) toate revistele, săptămânale sau lunare, ce apăreau în ţară, am parcurs şi „Revista revistelor” din Cronica, unde prietenul meu Zaharia Sângeorzan recenza revista în care apăruse proza cu pricina, revistă pe care i-o trimisesem, ca de obicei, eu. Stupoare! Proza era catalogată drept genială, ca o mostră de proză modernă incontestabilă, iar autorul ridicat în slăvi şi socotit a fi unul dintre prozatorii talentaţi ai României.
Îi arăt nota. Domnul Tomozei zâmbeşte şi spune: „Copii, lăsaţi-o aşa”, nu mai dezgropaţi morţii!” Astfel, o greşeală genială era cât pe-aici să consacre un autor de geniu!…

„Motanul” şi „Bebeluşele”

Lucrau, în redacţie, la un moment dat, fiecare cu câte o jumătate de normă, două doamne, cărora, după comportament şi situaţii, azi le-aş zice „Bebeluşele”. Spre a ne „verifica” dacă urmărim sau nu ce se-ntâmplă în viaţa literară din ţară, dacă ştim care mai moare, cine mai debutează ca scriitor, redactorul-şef („Motanul”, cum  i-am spune acum, după numele Tom) propune, în glumă, să-i ia cineva un interviu unui mare scriitor, interviu ce va fi inserat într-unul din numerele viitoare ale revistei.
„I-l iau eu”!, a spus una dintre colege.
„Ba i-l iau eu, domnu’ Tom, pentru că tot merg la Bucureşti, la editură”, a sărit cea de-a doua.
Domnul Tomozei, zâmbind amar (am observat cum buza de sus i-a căzut a disperare şi dezgust), a spus: „Bine, duceţi-vă amândouă!”
Marele scriitor murise în urmă cu câteva zile…

„Zi «Da» şi fă «Nu»!

Iunie călduros. Ce mai contează anul, când unii nu dau doi bani pe întreaga ta viaţă?
În naivitatea mea, credeam că o dată cu plecarea de la Iaşi, Securitatea, care mă anchetase, mă judecase public şi mă pedepsise grav, mă lăsase-n pace, îmi pierduse urma. Amarnică amăgire! De câteva luni, căpitanul Barbu, cel care răspundea de oamenii de litere, încercase, cu gesturi… domneşti, plimbându-mă cu „Skoda” sa prin parcul Trivale, zile întregi, să mă convingă (date fiind antecedentele, ca o „închidere de ochi” a lor) să fiu „omul lor” în redacţia revistei Argeş. Să-mi urmăresc, cum s-ar zice, şi să-mi torn colegii. Cum, altădată, făcuseră alţii cu mine… După ce l-am refuzat sistematic, „băiatul cu ochi albaştri” mi-a sugerat să-i cer părerea şi redactorului-şef. Ceea ce am şi făcut. După o tăcere (şi o îngândurare) de câteva secunde, domnul Tom mi-a spus: „Dane, zi «Da» şi fă «Nu»! Doar nu eşti aşa de naiv, încât să crezi că, dacă n-o s-o faci tu, nu te va turna altul pe tine…”
„Nu pot, domnu’ Tom, soţia a zis că, dacă voi accepta, nu-mi mai văd niciodată copilul” (care se născuse şi era la Fălticeni). Ceea ce a urmat a confirmat spusele dumnealui. Nu numai că am fost urmărit şi turnat, dar, după refuzul meu, repetat în faţa C.I.-stului de la Comisariat, care a încercat să mă intimideze cu replica înmărmuritoare, auzită de mine prima şi ultima dată în viaţă: „Ai să-ţi înjuri şi laptele supt de la mă-ta!”, acesta mi-a rupt în faţă Ordinul de încorporare pentru o Şcoală de ofiţeri de la Bacău şi m-a trimis „la trupă”, la un Batalion disciplinar, la Topraisar.
Dar nu-mi pare rău. Dacă-i urmam domnului Tom sfatul, ce s-ar fi-ntâmplat oare?…

Apă fierbinte cu grade

Când veneau la Piteşti, de la restaurant, scriitorii mergeau în mod obişnuit la două… locaţii: ori în b-dul Republicii, la numărul 34, acasă la poeta Otilia Nicolescu, ori pe Teilor, la poeta Ludmila Ghiţescu, ambele – gazde primitoare şi atente cu oaspeţii.
Sandu Andriţoiu, împreună cu „colonelul”, cum îi zicea Aurei, soţia sa, care-l păzea să nu bea, ne cheamă, pe mine şi pe Miron Cordun, la „Liudi”, cum o alintam pe doamna Ghiţescu.
Disperat că nu poate bea nimic, nici măcar din ţuica aburindă de pe masă, Sandu Andriţoiu arată spre soţie şi zice: „Nu mă lasă”. Şi pleacă să se radă.
Ingeniozitatea mea îl salvează. Cum o văd pe Aura, soţia, că-i duce apă caldă la baie, ca să se radă, îmi vine în gând să-mi „salvez” prietenul, ducându-i în baie, de câteva ori, ceaşca plină cu ţuică fiartă, pe post de apă pentru ras. După un timp, în care Aura intrase la idei, iese şi Sandu, beat turtă şi proaspăt ras… Aura, izbucnind în râs, zice: „Mi-ai făcut-o, Dane!”. Ceea ce, într-un fel, nu era adevărat. Sandu era ras şi la propriu şi la voce…

„Dacă ar fi după mine”

Suntem în maşina redacţiei şi ne îndreptăm spre Piteşti. De la Bucureşti, fără să înţelegem de ce, Nichita se tot foieşte întruna. „Ce ai, Nichita?”, îl întreabă domnul Tomozei. „Bătrâne, nu ştiu ce am uitat, dar am uitat să fac ceva la Bucureşti”. Ajunsesem. În faţa restaurantului Argeşul, unde era organizată masa de primire a oaspeţilor participanţi la decernarea premiilor Argeş, ne întâmpină primul-secretar Gheorghe Năstase. Se-mbrăţişează cu noi toţi. La un moment dat, Nichita, roşind, cu vocea-i calmă şi legănată, luminându-se la faţă şi fâstâcindu-se, ca un copil mare ce era, aranjându-şi haina, zice: „Tovarăşe prim-secretar, tot drumul m-am tot foit, că nu ştiam ce uitasem la Bucureşti. Acum am descoperit enigma: am uitat să-mi iau cravată”.
„Lăsaţi, tovarăşe Nichita”, zice Gheorghe Năstase, „nu-i nimic, că dacă ar fi după mine, aş chema la Piteşti toţi scriitorii mari, chiar dacă ar veni fără haină şi cravată”…
Spiritul de om de cultură avea să-l umbrească (sau să-l lumineze, nu ştiu cum să mă exprim corect) pe cel al omului politic al lui Gheorghe Năstase. Ceea ce era ceva pe vremea aceea…

„Numai Jidvei sec”

Dacă naşul meu literar a fost să fie poetul Gheorghe Tomozei, tot el a fost şi naşul de botez al fiului meu Ovidiu-Tom. Cum actriţa Magda Popovici, soţia poetului, nu a putut veni – din cauza unor spectacole programate – la Fălticeni, unde se născuse şi urma să fie botezat fiul meu, oraş ce-i amintea poetului de prietenul Labiş, s-a hotărât să-l invite pe Fănuş Neagu pe meleagurile Bucovinei. Ca un făcut, însă, nici acesta n-a putut. Şi astfel, după eveniment, când masa era pe sfârşite, domnul Tom, ţinându-şi finul în braţe, a ţinut să spună, sorbind vinul dulce din pahar până la ultimul strop: „Dane, bine că n-a venit Fănuş, că ăla te bătea pentru vinul ăsta dulce. El bea doar Jidvei sec, bă!” Şi astfel aveam să mai aflu una din tainele scriitorilor.

O stradă sau o alee pentru un nume

Nu sunt nicicum subiectiv sau părtinitor, atunci când scriu, cu vârful inimii muiat în cerneluri, că, într-o posibilă ecuaţie, termenul de bază fiind cunoaşterea şi apartenenţa, privilegiul a fost de partea Piteştiului că o perioadă de timp a fost călcat de paşii poetului Gheorghe Tomozei şi ai prietenilor săi, că l-a avut pe acesta o perioadă locuitor şi constructor de Frumos.
Durerile sfâşietoare se tratează cu nume. Se alină cu amintiri.
Un oraş se ştie că există mai ales prin numele străzilor sale. Acest adevăr ar trebui să-l cunoască în primul rând gospodarul său dintâi, primarul.
Cum acum şezum şi ne plânsem la Piteşti amintirile, îi sugerăm, cu toată sinceritatea şi cu modestia gestului, domnului Tudor Pendiuc să propună Consiliului Local atribuirea numelui celui care s-a simţit împlinit şi fericit aici, Gheorghe Tomozei, unei străzi sau unei alei pe care poetul şi-a plimbat, ani de zile, viaţa şi iubirile…
Iar dacă edilul prim al oraşului nu cunoaşte aceste străzi, promitem să i le… divulgăm. Cu dragoste.

O încheiere, dar nu şi un sfârşit

Citind aceste rânduri, cineva mi-ar putea reproşa că m-am cantonat în seria Tomozei.
Poate că aşa este, dar sper că, o dată începută, seria de amintiri să se încheie aici, deocamdată, dar să nu se şi sfârşească.
Mai sunt multe, foarte multe de spus. Un sfert de secol nu se poate sfârşi nici într-o carte, dar într-o pagină de revistă. Eu aşa cred, azi, 06.06.06.