– Revista noastră îşi propune să realizeze o anchetă pe o temă pe care o considerăm de maximă actualitate: este talentul o scuză? Din nefericire, la noi, de prea de puţine ori valorile estetice s-au întretăiat cu valorile morale. Credeţi că receptarea operei Dvs. (dinainte de 1989, după 1990) ţine cont de criterii extra-estetice?
– Fără „talent” nativ (el dă şi măsura estetică a valorii), fără a avea „vocaţie”, cum se spune mai nou, nu poţi să exişti în lumea artiştilor, de orice gen ar fi creatorii. „Coloana vertebrală” publică e specifică însă numai unora (excepţii). Fiindcă nu trăim izolaţi şi depindem de pretenţiile societăţii, ne manifestăm diferit. Ideal ar fi ca toţi artiştii să fie conştiinţe ale neamului de care aparţin, dar cum nici excepţiile nu confirmă o regulă scrisă… Suntem lăsaţi de la Dumnezeu atât de deosebiţi unul faţă de celălalt (diferenţa o fac influenţele astrale, arderile chimice interioare ale fiecăruia, mentalitatea, adaptarea, caracterul). E mult mai la îndemână oportunismul social: a vrea putere, a nu vrea să te contrezi cu puterea abuzivă, a nu-ţi place opoziţia (că nu ai nimic de câştigat cu ea). Până la urmă e vorba de opţiune, de temperament, de interes, de conjunctură. Dacă la receptarea critică a cărţilor mele s-a ţinut cont de alte criterii decât cele estetice? Ce să vă răspund, că n-am cum să mă pun în pielea criticilor mei? Unul dintre duşmanii mei iraţionali susţine că de aceea am primit premiul USR la debut, fiindcă am făcut „disidenţă”. Iar eu mă închin: am debutat prin concurs (manuscrise trimise prin poştă), nu mă cunoştea nimeni. Cartea mea de debut, mai apoi, a primit Premiul USR – eram în aceeaşi situaţie, de a nu fi cunoscut. Abia după ce am primit acest premiu al USR pentru „La fanion” (volum apărut în februarie 1980) am intrat în conflict deschis cu Securitatea vrânceană, din toamna anului 1981, în urma unui poem anticeauşist apărut în revista Viaţa Românească… Deja cronicile favorabile la cartea mea de debut se epuizaseră, n-avea nimeni cum să apeleze la alte criterii decât cele estetice. Mai apoi, locuind la Focşani, total izolat de lumea literară din ţară, n-a ştiut nimeni ce hram port, de faptul că am necazuri cu Securitatea (abia în anul Revoluţiei, în octombrie, s-a făcut caz la Radio Europa Liberă de „rezistenţa” mea la Focşani), criticii literari scriau despre cărţile mele pur şi simplu din considerente strict profesionale, îşi respectau condiţia. Ba chiar, dacă mă gândesc bine, a scris rău despre cărţile mele un scriitor-activist din Focşani, Florin Muscalu (ceilalţi activişti-scriitori din Vrancea mă evitau), din clipa în care a aflat că am necazuri cu Securitatea. Acelaşi Florin Muscalu care mă premiase la Focşani înainte să debutez editorial în cadrul Salonului Dragosloveni. După cum puneţi problema, domnule Jean Dumitraşcu, în literatura română putem vorbi de valori morale şi de valori estetice, separat. E interesantă o asemenea abordare, Monica Lovinescu vorbea de valorile „est-etice” (valori care sunt şi estetice şi etice / morale). Dacă valoarea estetică ştim ce e în literatură, rămâne să determinăm valoarea morală în literatura română. Paul Goma e doar o valoare morală, iar G. Bălăiţă sau D.R. Popescu, care au fost membri ai CC al PCR, sunt doar valori estetice? Sau Paul Goma e şi o valoare morală şi estetică, ideală, pe când G. Bălăiţă şi D.R. Popescu sunt numai valori estetice compromise moral? De fapt, care e norma: valoarea estetică trebuie să cuprindă şi valoarea morală? Sau e obligatoriu ca valoarea estetică să fie cuprinsă în valoarea morală. În teorie lucrurile pot fi tranşate de partea valorii morale (singura onorabilă, care respectă principii universal-valabile ale drepturilor omului), în viaţa de zi cu zi a „omului-scriitor” (aflat sub vremi), însă, totul se complică, „omul-scriitor” îşi dă în petic, are obligaţii, are familie, are interese, o carieră pusă în joc.