Puţină istorie
În anul 1965, observând că în ţară încep să apară reviste literare judeţene, scriitorii piteşteni au prins curaj şi s-au manifestat, îndeosebi în cadrul şedinţelor Cenaclului literar Liviu Rebreanu, dar şi în mediul universitar, în favoarea apariţiei şi aici a unei reviste. Nimeni nu a zis nu, singura problemă fiind aceea a alegerii celor care urmau să o realizeze. Întrucât la Institutul din Piteşti profesau Gabriel Ţepelea, Augustin Z.N. Pop (Şerban Cioculescu tocmai plecase), Mihail Diaconescu ş.a., forurile au preferat universitarii. Deja în toamna acelui an, revista începea să prindă contur (a se vedea amintirile Olguţei Iordache). Primul număr al revistei judeţene de cultură – intitulată Meşterul Manole – a apărut în ianuarie 1966. Nu a apărut pe piaţă, ca şi cum nu ar fi existat. Nu care cumva să se interpreteze! S-a luat o pauză şi, la 1 iunie 1966, ieşea de sub tipar Argeş (şi aici au fost probleme, unii susţinând că mai există până şi un restaurant cu această denumire, Mihail Diaconescu arătând că, în aceste condiţii, numele trebuie transformat în renume!), în care erau preluate majoritatea textelor din Meşterul Manole, ba chiar şi echipa era cam aceeaşi. Cel mai important lucru a fost acela că revista putea să apară şi avea şi sprijinul necesar al autorităţilor (obligatoriu), acceptându-se şi subtitlul de ,,revistă politică, socială, culturală”, editată de către Comitetul judeţean pentru cultură şi artă Argeş. Din primul colectiv redacţional făceau parte: Baruţu Arghezi, Dan Biţică, ing. C. Budan, Al. Cerna-Rădulescu (secretar general de redacţie), Şerban Cioculescu, Mihail Diaconescu (redactor-şef), arh. V. Manu, Augustin Z.N. Pop, Gh. Stănculescu, Gabriel Ţepelea, ing. Nicolae Ţivilea. Adresa revistei – str. Justiţiei nr. 6.
După cum se va vedea mai departe, revista Argeş a avut parte, de-a lungul anilor, de o zbuciumată viaţă internă, cu numeroase mişcări tectonice, cu plecări şi reveniri ale unor redactori, cu lupte subterane între scriitorii localnici şi cei veniţi din Bucureşti, cu reclamaţii la Partid şi cu multe note informative. Într-un rând s-a ajuns şi în instanţă, pentru desfacerea abuzivă a contractului de muncă. Este vorba de prozatorul Marin Ioniţă, care l-a chemat la bară pe Gheorghe Tomozei (poate într-o zi va scrie şi despre acest episod trist). Munca unui istoric literar interesat de revista Argeş este dificilă şi din alt punct de vedere. La revistă au lucrat ca redactori şi unii scriitori care nu au figurat niciodată în caseta redacţională! Precum Ileana Mălăncioiu, Romulus Rusan, Elisaveta Novac ş.a.
Din luna martie 1968, în redacţie mai apar: Toma Biolan, Doru Moţoc, ing. Gh. Marinescu, Ion Todor, ca şi un nou secretar de redacţie: Ion Popovici. Dispar: Augustin Z.N. Pop şi Al. Cerna-Rădulescu. Din septembrie 1968, în colectivul redacţional mai apar ing. Sava Costache şi arh. Radu Răuţă; Cornel Marcu e noul secretar general de redacţie, iar Ion Popovici trece adjunct. Prezentarea grafică e realizată de Lucian Cioată.
În vara anului 1969, Mihail Diaconescu pleacă să predea în Germania, cu o bursă, conducerea revistei fiind preluată, neoficial, de Ion Popovici. Din august, prezentarea grafică şi macheta sunt realizate de Mihai Golescu. Numărul pe luna octombrie apare fără casetă redacţională şi fără redactorul-şef Mihail Diaconescu! Au fost discuţii aprinse în interior, fiind acuzată improvizaţia. Aşa s-a ajuns la soluţia Tomozei, susţinută de Dan Rotaru. În mod neaşteptat pentru acele vremuri, pe ultima pagină a numărului din octombrie, cu litere de-o şchioapă, se anunţa ,,seria nouă”, cu o nouă formulă grafică (realizată de Vlad Muşatescu) şi suplimentul Biblioteca de poezie Argeş – Nichita Stănescu, Cinci degete. Pe prima pagină a numărului pe noiembrie tronau numele noilor colaboratori: Al. Paleologu, Constantin Noica, Leonid Dimov, Ion Negoiţescu, Ion Caraion ş.a. Conducerea e preluată de Gh. Tomozei. Din redacţie mai făceau parte: Toma Biolan, Lucian Cioată, Dan Cristea, Vasile Ghiţescu, Marin Ioniţă, Cezar Ivănescu, Corneliu Marcu, Florin Mugur (redactor-şef adjunct), Ion Popovici (secretar general de redacţie, până în luna mai, când decedează), Dan Rotaru, Vlad Muşatescu.
Din iunie 1970 se instituie colegiul de conducere: Gh. Tomozei (redactor-şef), Florin Mugur, Al. Cerna-Rădulescu. În februarie 1971, apar noi schimbări: Mugur este explicit redactor-şef adjunct, din colegiu mai făcând parte: ing. Gh. Constantinescu, Constantin Dinischiotu, ing. Mihai Dumitru, V. Firoiu, Constantin Ioniţă, ing. Nicolae Păunescu, Augustin Z.N. Pop, Petre Popa, ing. Sava Costache, Gh. Stănculescu, ing. Nicolae Ţivilea, Gh.I. Vrăneanţu. Din februarie 1972, mai apar în redacţie Ion Marin Iovescu, Mihai Moşandrei, ing. Eugen Rădulescu, iar în luna noiembrie „dispar” Florin Mugur şi Al. Cerna-Rădulescu. Din decembrie 1972, prezentarea grafică e semnată Romulus Constantinescu. Din nr. 2/1973 apare ca secretar general de redacţie Sergiu Nicolaescu. În martie 1973, Florin Mugur revine în redacţie. Din iunie 1973 şi până în august, în colegiu intră Vasile Călinescu, Florian Diţuleasa, Marius Giura, Nina Popan şi Gh. Poţincu. Dacă în numărul pe septembrie 1973 noii veniţi nu mai sunt prezenţi, în numărul pe octombrie revin surprinzător, dar dispare însuşi Gh. Tomozei. Din septembrie dispăruse şi biblioteca revistei, Literatorul. Câteva luni, revista nu precizează cine este redactor-şef, iar numărul pe ianuarie 1974 nu are casetă redacţională! Revista e editată acum de către ziarul Secera şi ciocanul, dar rămâne tot sub egida Comitetului judeţean pentru cultură. Numărul 5/1974 apare abia în iulie, revista devenind trimestrială. Redactor-şef adjunct – Sergiu Nicolaescu. Din colectivul redacţional mai fac parte: Gheorghe Dumitraşcu, Dan Giurea, Corneliu Marcu, Dan Rotaru.
Sub conducerea lui Sergiu I. Nicolaescu se înregistrează cea mai mare stabilitate la nivelul colectivului redacţional (în 1977, paginaţia e realizată de Georgică Din, în locul lui Gh. Dumitraşcu). În 1978, reapare Dan Biţică. În 1981 se apelează la arh. Ion Andrei pentru prezentarea artistică. În 1983, în redacţie e adusă Ioana Girardi.
Până în 1989, colectivul rămâne neschimbat: Sergiu I. Nicolescu – redactor-şef, Cornelia Alecu, Ioana Girardi, Dan Giurea, Dan Rotaru. Cel mai important eveniment din viaţa revistei se petrece în 1982: din luna mai, revista reapare lunar.
Evenimentele din decembrie 1989 prind revista pe picior greşit. Mulţi scriitori locali cereau o schimbare. Sergiu I. Nicolaescu face pasul înapoi şi îl propune ca redactor-şef pe Nicolae Oprea, afirmat deja ca unul dintre cei mai importanţi critici literari ai generaţiei sale. Aşa se face că primul număr în libertate al revistei Argeş apare ,,sub îngrijirea unui colectiv redacţional coordonat de Nicolae Oprea”, colectiv clarificat la numărul 2 (Miron Cordun şi Călin Vlasie). Începând cu numărul 7, revista Argeş vine cu alte noutăţi: e editată de către Inspectoratul Judeţean pentru Cultură Argeş, iar responsabil de număr este Călin Vlasie. De numărul 8 este responsabil S.I. Nicolaescu, de numărul 9 – Dan Rotaru, de numărul 10 – Al. Th. Ionescu. Revista este dată afară şi din clădirea Prefecturii Argeş, pentru un birou al… Armatei, după ce, în decembrie 1989, fusese alungată din sediul ziarului judeţean. Cu numărul 11-12 (noiembrie-decembrie 1990), revista Argeş îşi îmbogăţeşte colectivul. Alături de Nicolae Oprea (redactor-şef), Călin Vlasie (secretar responsabil de redacţie) şi Miron Cordun, apar Ştefan Găitănaru, Ion Lică Vulpeşti, Mihai Moşandrei, Vasile Novac. Dar apare şi anunţul către cititori că: începând cu nr. 1/1991 noua denumire a revistei Argeş va fi Calende. În acest fel, se urmărea, ,,evitarea strictei localizări, precum şi confuzia iscată după Revoluţie între publicaţia noastră şi ziarul local rebotezat Argeşul liber”. Colectivul redacţional îşi propunea să continue cu fermitate tradiţia valoroasă a celor două publicaţii (Kalende şi Argeş, în seriile lor cele mai bune), menţinând Calendele la acelaşi nivel de reprezentativitate naţională”. Cert este că, sub conducerea lui Nicolae Oprea, revista revenise la gloria de altădată, prin promovarea unor rubrici noi şi personalităţi de primă mărime.
În ianuarie a apărut, astfel, în acelaşi format, noua revistă Calende, avându-şi sediul la Casa Cărţii. Comitetul director era format din vechea echipă: Nicolae Oprea – redactor-şef, Călin Vlasie – secretar responsabil, Miron Cordun, Al. Th. Ionescu. Încă din primul său număr (din ianuarie 1991), Calende preciza: redacţia revistei ,,nu renunţă definitiv la denumirea veche de Argeş, care va fi folosită ca titlu al suplimentului trimestrial consacrat fenomenului cultural local. Orice tentativă de utilizare a acestei denumiri de către instituţii sau persoane din afara redacţiei Argeş/Calende se consideră ilegală şi va fi tratată ca atare”. O situaţie mai grea nici nu se putea imagina pentru fosta (deja!) revistă Argeş! Vreo câţiva ani, Argeş a apărut ca supliment trimestrial al revistei Calende (un alt supliment, de pildă, se numea Eros), până când aceasta din urmă (prin modificările succesive ale echipei redacţionale) a renunţat definitiv la supliment.
La un moment dat, Calende, din cauza greutăţilor financiare deosebite, dar şi din pricina loviturilor sub centură din partea unor literaţi (se acuza că nu sunt publicaţi autori locali) şi-a suspendat apariţia. Mulţi ani, singura publicaţie culturală locală a fost suplimentul ziarului Argeşul, Săgetătorul.
Cel care are un merit extraordinar în reînvierea revistelor culturale la Piteşti este fostul director al Centrului Cultural Piteşti, Liviu Martin, care, în anul 2001, a convins autorităţile locale, obţinând banii necesari pentru editarea unei reviste (totul se reduce la finanţe, în definitiv, restul sunt vorbe, oricât de frumoase sau patetice). Referent la Centrul Cultural şi responsabil al Săgetătorului, poetul Virgil Diaconu a organizat o amplă ,,anchetă” în acest sens, animând astfel pe scriitorii locali, chemaţi chiar să propună un colectiv. Dacă Virgil Diaconu şi alţi câţiva scriitori apropiaţi doreau, pur şi simplu, înfiinţarea unei reviste literare, denumită, eventual, Scrib, pe parcursul ,,anchetei” s-au conturat şi alte curente: unii se gândeau la Calende, alţii la Argeş, câţiva la Argeşul literar şi artistic. S-a ajuns şi la un concurs de proiecte, la dispute, nemulţumiri (asupra acestora nu insistăm aici şi acum). Până la urmă, Centrul Cultural Piteşti a decis înfiinţarea revistei Argeş, sub egida Consiliului Local şi a Primăriei Piteşti, şi sub conducerea lui Mihail Diaconescu, aceasta fiind înregistrată rapid la registrul de mărci (un lucru pe care revista trimestrială Cultura din Piteşti nu l-a făcut, ulterior apărând la Bucureşti o revistă cu aceeaşi denumire). Simultan, a reapărut şi Calende (prin grija lui Călin Vlasie). În ianuarie 2003, în sfârşit, cel care militase pentru o altfel de revistă, Virgil Diaconu, se îngrijea de apariţia Cafenelei literare (ce apare tot sub egida Centrului Cultural şi a autorităţilor piteştene).
Nici viaţa noii serii a revistei Argeş nu a fost una liniştită. După ce revista a aniversat doi ani de la reapariţie, obţinând mesaje impresionante de solidaritate, Mihail Diaconescu şi-a depus demisia, conducerea fiind preluată de subsemnatul, din colectivul iniţial mai rămânând alături Marin Ioniţă, Simona Fusaru şi Romulus Constantinescu. Au plecat, din diverse motive, Laura Popa şi Gabriela Matar (secretariat), Adrian Creţu (corectură), Mihaela Fulgeanu-Matei (redactor), Denisa Popescu (redactor-şef adjunct) şi Coniţa Lena. În schimb, au intrat în redacţie Dumitru Augustin Doman, Radu Aldulescu şi Dumitru Ungureanu.
În luna martie 2005, am reluat Biblioteca revistei Argeş, semnificativ, cu întemeietorul acesteia, Gheorghe Tomozei. Pentru reamintire, în ,,perioada Tomozei” în Biblioteca Argeş au apărut: Nichita Stănescu, Dan Rotaru, Otilia Nicolescu, Laurenţiu Ulici, Toma Biolan, Emil Brumaru, Matiana-Ligia Popescu, Floru Mihăescu, Urmuz, Leonid Dimov, Gabriela Melinescu, I. Negoiţescu, Miron Cordun, Florin Mugur, Cezar Ivănescu, Elisabeta Niţă-Novac, Adrian Păunescu, Geo Bogza, Ion Mona, Vladimir Streinu, Mihai Ursachi. Din ianuarie 1972, Biblioteca Argeş primeşte într-adaos numele de Literatorul, fiind publicat, justificativ, un eseu despre Macedonski al Danei Dumitriu. În Literatorul mai apar: Miron Radu Paraschivescu, Miron Cordun, C. Stănescu, George Ţărnea, George Buzinovski, Mircea Iorgulescu, George Alboiu, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Mihai Şora, Mihai Grămescu, Maria-Luiza Cristescu, Eugen Barbu, Ion Popa Argeşanu, Marin Sorescu, Mihaela Minulescu, Barbu Brezianu. Trebuie precizat că, de-a lungul anilor, revista Argeş a avut şi alte suplimente: Meşterul Manole, Memoria Argeşului, Biblioteca Ion Pillat, Biblioteca Liviu Rebreanu, Biblioteca Poesis, Biblioteca Anticipaţia, Argeş Almanah, Biblioteca Cireşarii, Pagini teleormănene ş.a.
În 2004, am reluat acordarea premiilor revistei Argeş. Trebuie precizat că, după 1974, revista a reuşit cu mare greutate, şi doar din an în Paşte, să mai atribuie, de regulă, câte un premiu propriu (doar exista atunci Cântarea României, se mai inventase şi festivalul Argessis), cum ar fi cele acordate lui Mihail Diaconescu şi Mariana Şenilă-Vasiliu. După 1981, situaţia s-a îmbunătăţit substanţial. Au fost, astfel, premiaţi oameni de cultură precum: Ion Bănuţă, Dan Horia Mazilu, Alexandru Balaci, Gh. Marinescu-Dinizvor, Gabriela Adameşteanu, Cornelia Pillat, Nicolae Dobrin, Dumitru Enache, Petru Mihai Gorcea, Adriana Băjan, Marin Ioniţă, Irina Petrescu, Dem Niculescu, Sorin Zavulovici, Dan Giurea, Alexandru Boiu, Ludmila Ghiţescu, Marian Petry, Marian Mecu, Ion Butnicu, Mihai Drăgan, Valentin Lipatti, Mircea Bârsilă, Nicolae Fulga, Doru Moţoc, Marian Stoica, Teodor Mavrodin, N. Georgescu, Toma Biolan, Narcis Zărnescu, Ion Lică-Vulpeşti, Nicolae Oprea, Silvestru Voinescu, Petre Popa, Paul Dicu, Mihai Moşandrei ş.a.
În ,,perioada Tomozei”, la care toţi raportează revista Argeş, s-au acordat următoarele premii: în 1970, lui Nicolae Balotă – Premiul de onoare, Mircea Horia Simionescu – Premiul pentru proză, Nicolae Ioana – Premiul pentru poezie, Cezar Ivănescu – Premiul pentru dramaturgie, Mihai Ungheanu, Constantin Stănescu şi Dana Dumitriu – Premiul pentru critică, Otilia Nicolescu – Premiul pentru debut; în 1971: Emil Botta – Premiul de onoare, Ileana Mălăncioiu – Premiul de poezie, Dan Zamfirescu şi G. Mihăilă – Premiul de istorie literară, Dan Rotaru şi Miron Cordun – Premiul de debut; în 1972: Radu Boureanu – Premiul de onoare, Mihai Moşandrei şi Ilie Purcaru – Premiul de poezie, Ion Negoiţescu – Premiul de critică, Maria-Luiza Cristescu – Premiul de proză, Elisabeta Novac – Premiul de debut; în 1973: Nichita Stănescu – Premiul de onoare (pentru întreaga activitate), Ovidiu Hotinceanu – Premiul pentru poezie, Ana Blandiana – Premiul pentru poezie, Florin Mugur – Premiul pentru proză, Tudor Gheorghe – Premiul special.
În fine, pentru comparaţiile (inevitabile), amintim că la 20 mai 2004, pentru activitatea desfăşurată în anul anterior, revista Argeş a acordat Premiul pentru Opera Omnia d-lui academician Constantin Bălăceanu-Stolnici; Premiul pentru literatură – poetului Mircea Bârsilă; Premiul pentru ştiinţă – academicianului Alexandru Boboc; Premiul pentru artă plastică – Gheorghe Pantelie; Premiul pentru muzică – Gheorghe Gomoiu; Premiul pentru teatru – Ion Focşa; Premiul pentru publicistică – Mihai Golescu. În 2005, au fost acordate următoarele premii: Premiul Opera Omnia – Radu Cârneci; Premiul pentru literatură – Radu Aldulescu; Premiul pentru ştiinţă – Octavian Sachelarie şi Victor Petrescu; Premiul pentru artă plastică – Ion Pantilie; Premiul pentru muzică – Vochiţa Stoian; Premiul pentru teatru – Luminiţa Borta; Premiul pentru publicistică – P.S. Calinic Argatu.
În încheiere, să mă ierte cei pe care nu i-am invocat aici, deşi ar fi meritat (din motive de spaţiu) şi aş vrea să mulţumesc tuturor celor care au trudit la realizarea revistei de la înfiinţare şi până acum, colaboratorilor (din judeţ, din ţară şi străinătate), celor care ne finanţează (Primăria şi Consiliul Local Piteşti), celor care au scris despre noi şi, nu în ultimul rând, cititorilor, fără de care revista nu ar avea nici o raţiune de a fi!