Argeş 40. Pagini de vecie românească
Redacţiei revistei Argeş

Moto: „Strigă Argeşul cât trei:
 – Mugur, Cerna, Tomozei
         M-au întinerit. Prin ei,
         După ultimul sondaj,
 Am şi la Piteşti… baraj.”            
                       (Aurel Iordache)
Apariţia revistei Argeş la 1 iunie 1966 n-a fost lipsită de frământări dar, ca orice minune, ea se-ntemeie pe minţi strălucite şi birui în lumină.
Oricum, ivirea ei a fost pentru familia mea un eveniment fericit şi îndelung comentat.
Aveam pe atunci vreo 14 ani şi, deşi trăgeam cu urechea la discuţiile aprinse ce se purtau în jurul meu, n-aveam nici cea mai vagă bănuială că voi debuta, nu peste mulţi ani, chiar în revista ce se trudea să apară ca zeiţa din spuma unei mări primejdioase, dar vrăjite de cântecul ademenitor al sirenelor.
Prima notă privind proiectul revistei am regăsit-o într-un carneţel de însemnări al lui Aurel Iordache. Însemnarea purta data de 17 octombrie 1965 şi, deşi extrem de parcimonioasă, conţinea toate datele problemei:
„Mihai Diaconescu – Argeşul
Gabriel Ţepelea
titlu, format, profil
Plan: Meşterul Manole
format 1/4 7/100
Le Monde
1. Articole de interes general;
2. Cronici literare, ştiinţifice, arte plastice, muzică, teatru;
3. Gramatica limbii române, învăţământ, cronica revistelor. Note şi comentarii, anchete interne şi internaţionale;
4. Tribuna cititorului, reportaj literar, poezie, epigramă”.
Pe fila următoare îşi arăta colţii eterna neîncredere pecuniară ce însoţeşte la noi apariţia unei reviste: „Responsabili de secţie, Comitet de redacţie – restrânse”.
Aici nota se întrerupe dar, având la îndemână colecţia primilor ani de apariţie a revistei, putem deduce cu uşurinţă că printre condeieri se înfiripaseră două tabere: una care dorea ca revista să se numească Argeşul, iar alta care prefera numele de Meşterul Manole.
A fost nevoie de cinci luni pentru reconcilierea celor două grupări, dar şi pentru găsirea celei mai sigure căi de supravieţuire financiară.
Numărul unic ce a purtat numele de Meşterul Manole a apărut în ianuarie 1966 şi avea înscrisă pe frontispiciu însemnarea „Revistă de cultură”. Pe prima pagină era o imagine dinamică a barajului în lucru de pe Argeş, iar alături de ea se afla o tabletă de Tudor Arghezi, intitulată Inscripţie pe o casă nouă, din care cităm: ,,Meştere Manole care treci prin gândurile mele de o viaţă întreagă, ridicându-ţi schelele peste noul grai românesc, ajungi şi întreci turlele lui Negru-Vodă (…) să-ţi doresc un veac de viaţă e prea puţin. Tu faci parte din vecia muntenească.”
Urmau nume prestigioase, ca acelea ale acad. Emil Condurachi, conf. dr. Augustin Z.N. Pop, Vasile Netea, Barbu Brezianu ş.a. Versurile erau semnate de Dumitru M. Ion, Aurel Iordache, Otilia Nicolescu, Mircea Meleşteu etc., iar epigramele de G. Corbu. Mihail Diaconescu, ªerban Cioculescu, acad. G. Oprescu şi Gheorghe Vrabie completau sumarul extrem de bogat al publicaţiei. Totul era ilustrat ca şi azi de Romulus Constantinescu. Doar caseta redacţională nu era decât un simplu pătrăţel gol.
Peste cinci luni, revista Argeş a apărut, în sfârşit, concepută de data aceasta drept ,,Revistă politică, socială, culturală”. Imaginea barajului fusese înlocuită cu o imagine de-a lui Nicolae Ceauşescu în mijlocul mulţimii, iar tableta lui Arghezi a fost reluată cu mici modificări. Probabil că nimeni n-a sesizat tonul ironic strecurat de marele poet printre măruntele îndreptări decise: „Daţi-mi voie să-mi scot căciula de oaie şi să-ţi sărut urmele, Meştere Manole,  că m-ai învăţat să cuget, să sper şi să-mi aştern cuvântul pe hârtie. Iată hârtia acum tipărită: ea se cheamă Argeş”.
Multe articole ale primului număr au fost reluate (cu excepţia celui semnat de Emil Condarachi) şi se procedă la adăugarea benefică a noi nume: Marin Ioniţă, cu proza Gura leului, Ofelia Proca, Cezar Baltag, Elisabeta Niţă, George Cristea-Nicolescu, George Ivănescu, Baruţu T. Arghezi etc.
Acum revista era oficial finanţată, iar redacţia stabilită. Numele care figurau acolo au fost: Baruţu T. Arghezi, Alexandru Cerna-Rădulescu (secretar general de redacţie), ªerban Cioculescu, membru corespondent al Academiei,  Mihail Diaconescu (redactor-şef), Augustin Z.N. Pop, Gh. Stănculescu, Gabriel Ţepelea ş.a.
Reconcilierea condeierilor se făcuse atât de firesc încât Meşterul Manole a rămas numele unei pagini de creaţie menţinute în revistă câţiva ani  buni.
Grupul redacţional mai suferi în timp modificări prin retragerea din colectivul redacţional a lui ªerban Cioculescu, apoi a lui Augustin Z.N. Pop.
Prin decembrie 1969 el avea o cu totul altă alcătuire. Se afirmau nume noi menite să reîmprospăteze revista. Colegiul redacţional era acum format din: Toma Biolan, Lucian Cioată, Dan Cristea, Vasile Ghiţescu, Marin Ioniţă, Cezar Ivănescu, Florin Mugur (redactor-şef adjunct), Ion Popovici (secretar general de redacţie), Dan Rotaru, Gheorghe Tomozei (redactor-şef).
Anii ´70 aduseră la conducerea revistei „tripleta de aur”: Mugur, Cerna, Tomozei, care-l entuziasmase atât de mult pe Aurel Iordache.
În suplimentul literar Meşterul Manole el publică nu numai un articol important despre Cenaclul I.C. Vissarion, neuitând să-şi pună într-o bună lumină pe fostul său elev Ioniţă Marin, ci şi piesa de teatru Odaia din turn, precum şi mai multe proze scurte, ca: Mama, Bocancii, Vipere etc.
Anul 1968 îmi aduse şi mie debutul în proză în acelaşi supliment, în rubrica de debut Paşi pe nisip, cu proza Brâncuşi. Legendă românească.
Al doilea debut, în poezie, a avut loc doi ani mai târziu, în încântătoarea rubrică pentru adolescenţi, Castelele dintâi. Rubrica era condusă de Gheorghe Tomozei, pe care-l cunoscusem în casa noastră din 1962, când purtam încă ghiozdanul în spate şi codiţe. Acum îmi plăcea să cred, deşi nu se făcuse nici o referire specială la mine, că ceea ce poetul numea „adorate turnuri de castele – castelele dintâi – dar şi un abur de un blând mister şi de o melancolie ciudată” se referă cât de puţin şi la versurile mele, care poticnite, dar sincere şi orgolioase ca însăilările oricărui debutant.
Cu Florin Mugur eram mult mai obişnuită de pe vremea când era profesor de limba română la Cojocaru şi Cobia fiindcă îmi supraveghease cu severitate robinsoniada lecturilor mele pre-adolescentine. Pe Florin Mugur îl consideram însă „de-al casei”, deoarece multe din popasurile lui în casa noastră se terminau în zori.
Înfiinţarea de către Gheorghe Tomozei a Bibliotecii Argeş aduse revista în primul plan al culturii naţionale. Pe atunci umblam cu poala după autografe şi găsisem mulţi binevoitori de la care să le capăt: de la Laurenţiu Ulici, Gabriela Melinescu şi Toma Biolan la Floru Mihăiescu, Elisabeta Novac-Niţă, Dan Rotaru, Ion Mona, Dana Dumitriu şi George Buzinovski, alias Tudor Cristea din zilele noastre.
Pe ceilalţi scriitori nu aveam cum „să-i ajung”, să-i cunosc adică, dar nici cunoaşterea spirituală nu este de aruncat, atunci când era vorba de Geo Bogza, Vladimir Streinu, Urmuz, Leonid Dimov, Emil Brumaru, Adrian Păunescu, Miron Radu Paraschivescu, Ion Negoiţescu, Ilie Purcaru, Nichita Stănescu, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Paul Anghel etc.
Chiar în această perioadă de glorie, Argeş a fost extrem de aproape de colegiul redacţional al revistei şcolare Cerc de la Găeşti ce se confrunta cu o crâncenă cenzură locală. A existat chiar un colegiu reunit al celor două publicaţii, graţie căruia Cercul a rezistat eroic trei ani.
Răsfoiesc colecţia Bibliotecii Argeş şi înţeleg de fiecare dată cât de nestăpânit şi de viu a bătut atunci la Piteşti inima literaturii române dar, vorba lui Nicolae Labiş, „Cât de mult pădurea s-a schimbat”.
Îl revăd cu ochii minţii pe Laurenţiu Ulici tânăr, alegându-şi pentru Glossele sale versul esenţial „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” şi versul capătă deodată pentru mine greutate de hybris.
Tresar descoperind în cartea lui Florin Mugur, Timp ironic, atâtea latenţe postmoderniste, căci Florin Mugur este scriitorul care nu se abate de la gândul crudei sorţi a lui ,,Jumat´ de om’’ ce suferă de trauma ratării. El vedea limpede că „nici o săgeată (a timpului) nu era trasă în zadar. Ea se înfigea direct în carne”. Această necruţătoare săgeată i-a lovit în taină pe toţi trei. A pierit „Suav apapoda” şi „Jumătate”, însoţitorul erei incerte când apare ,,Jumătate de Drum’’, ,,marchizul Jumătate de Pahar Spart’’, ,,contele Jumătate de Ou Roşu’’, ,,prinţul Jumătate de Măr Copt’’, ,,regele Jumătate de Sferă Tristă’’, şi, odată cu ei, Miron Cordun.
Gândul nostru se reculege cu greu în eterna Vale a Plângerii villoniene din îngânduratul Timp ironic al lui Florin Mugur, precar şi scurt, ca toate îndreptăţirile noastre: „Cezare, te-ai dus! (…) Unde e acum Regulus? Trandafirul de ieri trăieşte cu numele, numai nume ne-au rămas (…). Rămân doar numele, dar pentru ca ele să trezească ecouri, se cuvine să aparţină cuiva. Sau nu?”
La ceas aniversar, urăm noilor nume ale revistei Argeş şansa înveşnicirii întru spirit.