Cu Pallady, despre artă

„Eu nu sunt pictor, ci artist”
Th. Pallady

Situaţia picturii lui Pallady seamănă cu aceea a Faustului goetheian care e mai des citat decât citit. Tot aşa, tablourile sale sunt mai mult admirate decât înţelese. A-l admira a devenit un tic, iar ticul ăsta se dezumflă precum balonul de săpun de îndată ce se pune întrebarea „de ce”? Cu mulţi ani în urmă, nudurile sale erau contestate, astăzi întrunesc elogii unanime. Tot fără a se ştii „de ce”. Şi toate astea se întâmplă pentru că Pallady nu e pictor, ci un desăvârşit artist. Odată, când îi era lăudată o pictură „frumoasă”, Pallady a replicat: „Da, din păcate nu-i decât o pictură”. „Dar ce ai vrea să fie?”, l-a întrebat lăudătorul. „Şi o operă de artă”. El arăta în acest fel distincţia dintre meşteşug, expresie a manualităţii şi pictura – operă de artă. Că dincolo de talent şi abilităţile dobândite prin învăţare, pictorul trebuie să atingă calitatea supremă a artei, fleacul ăla care se numeşte spiritualitate… Necruţător în această problemă, Pallady tăia nodul gordian afirmând că: „Nu există decât Arta. Tot restul e prostie”. Spirit, spiritualitate, spiritualizare, iată secretul picturii lui Pallady. Doar acest lucru îl interesa şi acesta îl deosebeşte de ceilalţi pictori.
În vara lui 1986, rătăcită prin Muzeul de Artă de la Constanţa, am dat peste sala în care cineva inteligent avusese ideea de a-i expune, faţă în faţă, pe Petraşcu şi Pallady. Într-o fracţiune de secundă am perceput uriaşa diferenţă dintre cei doi: de o parte, la Petraşcu – materia, de cealaltă, la Pallady – spiritualitatea; de o parte, pasta consistentă, uleioasă cu care erau reprezentate aparenţele materiei, de cealaltă culoarea aşternută în strat subţire, semitransparent, care descărca obiectele de teluric; de o parte haosul vegetal al unor bujori pictaţi păstos de Petraşcu, de cealaltă geometria subtilă a unei naturi statice cu flori – pete de culoare – gândită de Pallady; de o parte un desen grosier devorat de masa cromatică, de cealaltă linia sobră pe care culoarea o slujeşte; de o parte întâmplarea îşi făcea jocul bezmetic în aranjarea obiectelor, de cealaltă spiritul geometric ordonator care închega compoziţia; la primul, pensula era mânată de instinct, la cel de-al doilea asculta supusă de legile raţiunii plastice. Că lucrurile stau întocmai se poate vedea din schiţele pregătitoare şi notaţiile din jurnalul lui Pallady. În timp ce alţi pictori se mulţumeau să-şi compună naturile statice din obiectele aflate la îndemână prin atelier, Pallady îşi gândea întâi natura statică şi abia apoi pleca în căutarea obiectelor necesare. „Joi, 24 iulie… Petrecut dimineaţa căutând la «S-ta Vineri» obiecte pentru natura moartă (gândită, n.n.) din noaptea trecută… o chitară, (o) scoică, pe care am sfârşit prin a le descoperi în nişte dughene sordide… Îmi mai trebuie floarea-soarelui.” Când inginerul Laserson, colecţionar de artă, i-a adus un vas cu flori spunându-i: „O să-ţi servească pentru o frumoasă natură moartă”, Pallady notează ironic în jurnal: „Bietul om! Vasul nu poate fi folosit pentru o natură moartă (cel puţin în ce mă priveşte). Iar el aşteaptă cu nerăbdare să-l vadă pictat”.