„Femeia iartă, dar nu uită; bărbatul uită, dar nu iartă…” Aşa sună o vorbă populară, poate chiar  „înţelepciune” legată (nu neapărat) de relaţiile amoroase. Sunt însă destule fapte care nu pot fi nici uitate, nici iertate.
Tema iertării în spaţiul public românesc este pe cât de (des)bătută, pe-atât de nerezolvată. N-o mai lălăiesc şi eu aici. S-a spus, pe bună dreptate, că pentru a ierta, cineva trebuie să-şi ceară iertare. Dar cum să-şi ceară iertare cineva îmburuienat cu sentimentul că este  „ales” pentru a fi deasupra celorlalţi? Mentalitatea elitară n-a dispărut odată cu instaurarea regimului comunist. Egalitatea mult trâmbiţată era doar o spoială, dincolo de care viermuiala unor indivizi fără scrupule avea greţoşenia dintotdeauna, inerentă hoiturilor. Au fost  „oameni” ridicaţi de jos pe înalte trepte decizionale, fără să aibă minima pregătire profesională cerută de activitatea respectivă. Puţini au rezistat presiunii funcţiei. ªtiind că orice greşeală  „în jos” nu este pedepsită  „de sus”, obedienţa şi servitutea părând sentimente fireşti, nu defecte, poate mira doar eşecul, marginalizarea sau învechirea unor astfel de indivizi inumani pe scaun, urmate ori însoţite de boala numită popular  „icter”. În fapt, un complex al neputinţei transformat în resentiment, în dispreţ, în ură. Aproape toţi cei  „nerealizaţi” în comunism s-au trezit după ’89 mari anticomunişti. Dorinţa de revanşă i-a împins în faţă, ridicolul „gândirii” lor nu le-a stat impediment, apartenenţa la ceea ce ei credeau a fi elită le-a dat brânci să se facă de râs în public. Nimic nu i-a oprit să se  „afirme”, iar contextul a permis cariere fulminante, averi inimaginabile, escrocherii şi lovituri de teatru faţă de care teatrul însuşi, fie el scris de-un Caragiale sau Ionesco, e flecăreală…