„Tout homme que la fortune seule a fait homme public, devient presque toujours, avec peu de temps, un particulier ridicule”. Găsesc fraza, citată din Memoriile Cardinalului de Retz, în Memoriile celui pe care l-am numit… Cardinalul de Beldie. (Asemănarea dintre operele lor o las pe alt articol.) Observaţia francezului este valabilă oricând şi, cu excepţii, oriunde. Voi limita aria de valabilitate la scumpa noastră ţărişoară, parcă blestemată să aibă în frunte particulari neîntrecuţi în ridicol. Unul dintre motivele acestei stări de lucruri îl numea chiar C. Beldie: „…administrator al avutului public recrutat dintr-o categorie de beneficiari ai tuturor posturilor înalte, bine plătite şi prost servite prin incapacitatea şi lăcomia acestor propuşi…”. Apoi: „…se vedeau în posturile de conducere ale unor întreprinderi de importanţă comercială sau industrială ale statului tipi cu nume sforăitoare… prieteni de club, oameni de casă sau rude ticăloase ale politicienilor…”.