Să foloseşti harul divin pentru „a gusta” din fructul Puterii lumeşti – iată problema! Nu e nou apărută pe lista chestiunilor fundamentale din traista individului numit generic Artist. Istoria ne arată că din Antichitate, de la anonimii autori de imnuri dedicate cezarilor uitaţi, până la filosoful „omului recent”şi la iscălitorul dilematic, tatăl „conceptului de băsescianism”, sunt regimente de mânuitori ai artei îmPUTERNICIţi datorită dexterităţii negustoreşti, absolvenţi cu diplomă sau aspiranţi gata să-şi fructifice înzestrarea cum-necum, schilodindu-şi opera, dar umplându-şi punga. Dintre români, amintesc în treacăt de Octavian Goga, caz clasic. Nu insist deloc pe cazul clasat Mihai Beniuc, ştiutorul de „şapte limbi şi (sau pe) ruseşte”, ale cărui frustrări poetice au provocat drame cumplite în perioada proletcultistă (ostracizarea lui Blaga e suficientă ca Beniuc să fie uitat; dar e un paradox binecunoscut: poţi uita binele, însă nu Răul; şi nicidecum Răul Absolut, prelins şi-n specimenul ce-a domnit peste Uniunea Scriitorilor ca un satrap). Iau ca exemplu pe Adrian Păunescu. Şi el „caz clasat” de îmbogăţire personală prin valorificarea talentului, Păunescu, totuşi, a obţinut de la stăpânire unele înlesniri pentru artişti izolaţi, ca şi pentru obştea scriitorilor. Altruismul poate să-i şteargă din păcate? Mă tem că deşănţatele osanale adresate lui Ceauşescu fac din Păunescu prototipul etern al poetului de curte oricând blamabil. Celor cu gura mare şi limba versată, linguşirea (măcar ipocrită a) Puterii le aduce un trai înlesnit, o situaţie mai săltată, o prestanţă de bufon indispensabil. Pe urmă, neantul? Nu chiar, de vreme ce, uite, îi pomenim, fie şi negativ…