Sunt scriitori cu nişte ani de activitate înainte de 1989, care – simplu zis – o zbârcesc la bătrâneţe. Îşi apără poziţiile în fel şi chip, se cramponează de scaune & funcţii de parcă istoria (fie ea literară) nu i-a învăţat nimic. Dar sunt şi autori, încă tineri, care luptă (deşi nu par) să ocupe locuri fruntaşe în arealul cultural, făcând jocurile (sau preluând creativ metehnele) generaţiilor precedente.
Nu acuz pe cineva prin acest articol. Ci, să citez din Virgil Ierunca: „…am îndrăznit să scriem cele ce scriem. Nu pentru a da lecţii, ci pentru a ne întrista.” (Dimpotrivă, Ed. Humanitas, 1994, pag. 78) Şi mai întâi spre mine îndrept creionul ascuţit: „Dacă şi-a ales singur subiectul, atunci ne aflăm în faţa unei judecăţi de valoare, unei opţiuni de viziune la care nu mai avem nimic de adăugat” (op. cit., pag. 220). Ierunca avea sub lupă un articol din România literară, iulie, 1984, al criticului Ioan Holban, care „valoriza” proza lui Titus Popovici. „Lucrul e deocamdată grav, dar nu iremediabil”, adaugă Ierunca. Mă întreb dacă nu cumva notaţiile mele despre Eugen Barbu şi Principele său (în Litere, noiembrie 2011) sunt ceva iremediabil. Alegerea mi-o motivez cu polisemia textului, şi cu intuiţia năucitoare despre „Bucuresci, port la Dunăre”! Nu mi s-a părut neglijabil nici autorul, ale cărui atitudini naţional-comuniste au fost taxate la timpul lor, inclusiv de mine (am debutat publicistic adresând… o scrisoare deschisă lui Eugen Barbu, în 1976, pe teme de muzică rock)!