M-au întristat (şi încă reuşesc să mă deprime) susţinătorii ideilor fixe (nu neapărat puţine). Lesne de combătut nu-s; uneori devin agresivi, alteori depresivi. Sunt dificili de la natură şi consecvenţi în acţiuni; colerici fără consistenţă la o adică, stâncă de granit în ceea ce cred. Dacă nu demonstrează periodic, impecabil şi argumentat cum devine cazul cu apa caldă, cu virtuţile ceaiului de obligeană şi-ale sucului de pălămidă, cu falsificatorii valorilor neamului şi oculta ce conduce lumea, înseamnă că au pierdut o zi din viaţa lor, care e scumpă şi scurtă. Pe – totuşi – oamenii ăştia nu-i condamn. Atâta îi duce mintea, atâta pot.
Mă amuză (şi încă reuşesc să mă distreze) copios susţinătorii ocazionali ai tâmpeniilor evidente. Nici ei nu-s lesne de combătut, dar confruntarea e distractivă, măcar ca un sport cerebral care te obligă la căutări negândite şi-ţi dă satisfacţia unor formulări memorabile. Ironia, băşcălia, bârfa chiar, le prefer în discuţii de crâşmă sau cafenea. În scris, le apreciez şi le folosesc numai când trebuie satirizat ceva sau cineva care nu poate fi convins prin argumente simple. Iar genul de interlocutor tocmai pomenit, prizonier temporar al inepţiilor, numai la aşa ceva reacţionează. Chiar dacă nu recunoaşte – şi de regulă nu recunoaşte public, sub semnătură proprie – că susţine o prostie, în sinea lui ştie.