Se întâmplă câteodată ca textele unui autor care publică frecvent în diferite reviste să nu-ţi spună prea multe. Citeşti, îţi place, eşti de acord cu cele afirmate acolo, dai like pe facebook şi treci mai departe. Dacă subiectul abordat nu este inedit – şi câte subiecte inedite mai pot fi în presa culturală românească după două decenii de libertate? -, probabilitatea de a uita despre ce-a fost vorba, de a şterge fişierul din memorie sau de a-l arhiva cu gândul să-l revezi… Ei bine, posibilitatea asta – ce funcţionează ca un antidot contra încărcării peste necesarul creierului – chiar este reală, nu imaginară!
Acum, dacă şi autorul în chestie nu e unul din prim-planul show-biz-ului multimediatic, adică nu apare zilnic pe la diverse televiziuni locale, naţionale sau mondiale, ori n-are dileme săptămânale, nu participă la disputele contradictorii şi contondente din parlament, nu-şi dă foc verbal în piaţă, nu lansează apeluri către intelectualii neapărat de elită, nu susţine vreun preşedinte criptocomunist convertit la democratură, nu foloseşte avionul oferit de alt preşedinte, cacealmist in nuce, nu scrie scrisori către copiii săi, nici nu condamnă comunismul şi nu spune vreunui evreu „frate” (deşi el e rromân sadea), ei bine, iar sunt şanse diminuate să descoperi cu cine ai plăcerea să te intersectezi pe culoarele vreunei redacţii sau prin sala de expoziţie a unui muzeu, de nu chiar în foaierul sălii de concerte…