Deşi recunoscut drept „instanţă supremă” în judecata critică asupra poeziei române contemporane, Gh. Grigurcu nu beneficiază de statutul cuvenit staturii sale. Să fiu un pic maliţios, aş spune că inconvenientul i se datorează: ce judecător drept, imparţial şi incoruptibil are loc de frunte în lumea românească? Şi oare se deosebeşte lumea noastră literară de lumea profană, azi, ca şi ieri, şi de când funcţionează ea? Militând contra imposturii, a calpelor sau gonflatelor valori, Gh. Grigurcu se luptă şi cu altceva, tot sieşi datorat. Anume, cu ignoranţa celorlalţi faţă de întregul textelor sale. Cum se explică asta? Simplu: Grigurcu scrie mult, elaborat, ramificat, chiar stufos, cu astuţii neologistice şi despicări ale firului în 4×4. Şi cu pluralul maiestăţii legat de persoana proprie. Plictisitor să descâlceşti un eseu de 5-10-15 pagini pentru a afla un verdict de 5-10 rânduri. Literatul român citeşte, ca şi publicul-ţintă, articole scurte, la obiect şi, dacă se poate, cu poantă finală. Grigurcu e meticulos, laborios, chiar pedant, şi urmăreşte o idee până la concluzia ultimă, cu rigoarea unui miniaturist dintr-o mânăstire benedictină medievală. Sentinţa e de multe ori „executorie”: autorul analizat cade răpus definitiv; sau, după caz, străluceşte. Pesemne că datorită scrupulozităţii, cu care scriitorul român nu se împacă, textele lui Grigurcu sunt mai mult citate decât citite, ţinute pe post de referinţă, nu de preferinţă.