Ce este un scriitor? Nu ştiu ce este, mai degrabă ştiu ce nu este.
Rândurile de mai jos pot fi luate ca pledoarie pro-domo. Îmi asum riscul de-a fi taxat drept avocatul unei profesiuni ce n-are nevoie de apărare. Sau, dimpotrivă, ca soldatul unei cauze pierdute. Profesiunea de scriitor, în România, n-a fost nicicând mai umilită decât în ultimele două decenii. Expusă la atacuri furibunde, ce urmăresc pulverizarea ultimei picături de credibilitate, folosită ca instrument de parvenire, ţintă de tragere din toate părţile şi cu toate armele, iluzie de garanţie a recompensei post-mortem, nimic nu lipseşte şi nu prisoseşte. Nici în deceniile comuniste situaţia n-a fost simplă. Atunci opţiunile scriitoriceşti erau numai două: fie înregimentarea, cu servituţi şi concesii răsplătite conform gradului de adeziune la sistem, fie tăcerea. Dintre scriitorii care nu puteau publica în ţară fiindcă nu admiteau cenzura, doar Paul Goma a trimis, şi i s-au tipărit cărţi în străinătate, la edituri prestigioase. Un singur caz nu face o categorie. Deşi tocmai acesta trebuia să fie exemplu pentru ceilalţi (Goma dovedise că „se poate”, cum le plăcea „tovarăşilor” să spună), scriitorii nu l-au urmat. De ce? Pentru că scriitorii sunt oameni care n-au nevoie să li se arăte ce să facă! (Inutil, desigur, să precizez: scriitorii adevăraţi!)