Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când citesc memorii, jurnale, atitudini, reflecţii categorice, dau în patima datului cu părerea şi nu mă pot abţine să trântesc la revistă opinii pe care le-aş putea spune la un pahar. Demonul îi împinge pe domnii autori să se dea – cum se spune – în stambă. Şi după ce ies cum ies în piaţa publică, se aşteaptă la elogii, omagii, ovaţii, serbări populare, statui etc.
E absolut de înţeles necesitatea acceptării (succesul) scrisului propriu. Dar cum să-l înţeleg pe universitarul consacrat care, pe lângă rubrica sa profesională, musai să se exprime săptămânal infailibil şi despre fotbal, popice sau bucătaria chinezească? Nevoia de manifestare publică ajunge, în unele cazuri, manifestare psihică… psihanalizabilă!
Tot de înţeles e strădania unor specialişti, oameni devotaţi unei ştiinţe, de-a mărturisi ce-au trăit, ce gândesc ori cum văd ei lumea. Deseori asemenea mărturii sunt mai valoroase decât ale multor scriitori de meserie, intraţi în manuale de literatură. Onestitatea acestor creatori, inventatori sau contributori în domeniul propriu de excelenţă îi face credibili. Buna lor intenţie, dacă „se strevede printre nori” – norii luptei de-o viaţă, duse pentru izbânda ideilor originale -, te ia alături într-o lectură ce te îmbogăţeşte spiritual. Dimpotrivă, alţii, foarte puţini, te refuză (şi se refuză) în mărturia lor, fiindcă sunt preocupaţi să se autoelogieze, să-şi ridice statuie, să te covârşească sub cantitatea de fapte şi personaje. Statuie (sau nume) au în domeniul de studiu, sunt elogiaţi, citaţi, răsplătiţi etc. Nu le ajunge, se vor imbatabili în tot ce fac, au alergie la critică! Am bănuiala că şi asta e o manifestare psihanalizabilă, de care s-au molipsit destui actanţi ai spaţiului public românesc, lansaţi pe vremea „Geniului Carpaţilor”. Sămânţa megalomaniei se poate depista în reacţiile atâtor figuri de azi, notorii în politică sau în artă. Poţi considera egotismul drept fetiş nevinovat. Dar e simptomatic pentru cultura noastră mitul „omului deplin”, al naturii proteice, multilaterale. Cantemir, Heliade-Rădulescu, Hasdeu, Iorga, Mircea Eliade sunt repere-etalon, dar şi tăbliţe indicatoare ale drumului spre eşec.