Martor, mărturisitor, trecător

„Scriitorul – martor-mărturisitor (martir) al vremii sale.” Un scriitor care îşi asumă acest destin ştie că nu va obţine ceea ce “autorul de succes” capătă. Sigur, nu orice scriitor vrea sau poate să fie martir. Om şi el, scriitorului nu-i strică puţin confort, nici o masă cu două feluri de mâncare, nici o vacanţă pe plajele greceşti. Rarele cazuri în care un scriitor-martor a avut „succes de public” nu infirmă, ci confirmă regula. Excepţia, da! Sunt oameni de excepţie, dotaţi cu talent de excepţie, dar şi cu o conştiinţă de excepţie, plus probitate fără cusur. Ei au făcut ceea ce ştiau că trebuie să facă, au scris ceea ce trebuia scris, fără să calculeze dacă asta contravine altcuiva decât adevărului. Adevărul simplu, nu cu majusculă, nici cu voie de la poliţie.
Fireşte, nu-i obligatoriu să fii scriitor profesionist pentru ca, la judecata de apoi a istoriei, depoziţia ta să aibă consistenţă, iar tu statut de martor al unei perioade – puţin spus – nefaste. Mulţi oameni obişnuiţi, după ce traversează încercări dificile, simt nevoia să le fie cunoscute păţaniile, să împărtăşească învăţămintele. Uneori de pe urma lor rămâne un document, o faptă ce-i înalţă la gradul de „erou” – cum le place americanilor să spună. Exemplu este Vasile Paraschiv, un muncitor care a avut curajul să „dea peste bot” lui Ceauşescu şi Băsescu. Om cu familie şi copii, el nu s-a împiedicat de nevasta cea grijulie, proptită în prag să nu se ducă… Nu la pseudorevoluţia din ‘89, ci chiar la lupta cu sistemul ce-a desfigurat societatea românească. Şi Vasile Paraschiv a scris o mărturie. Câţi contemporani împănaţi cu titluri oficiale au calitatea acestui om?