Două evenimente culturale recente au pus în evidenţă realitatea conţinută în titlul acestui articol. Unul a fost vizita în România, prima după ce-a luat premiul Nobel, făcută de Herta Müller. Al doilea, atribuirea aceluiaşi premiu lui Mario Vargas Llosa. În rolul, consacrat de bună seamă, de avocat al diavolului s-a (auto)distribuit Gabriel Liiceanu, considerat de multă lume românească drept conştiinţa etalon a naţiei noastre lipsite de măsură.
A făcut vâlvă mediatică dialogul purtat pe scena Ateneului Român de Herta Müller cu Gabriel Liiceanu. Cu prestigiul premiului Nobel ca o eşarfă în jurul gâtului, Herta Müller şi-a permis să spună destule adevăruri dure despre români, despre comunismul pe care l-a trăit îndestul încât să-i fie materie primă pentru scris toată viaţa, despre orice. Inclusiv să pronunţe pe scena presupusă a fi altar cultural naţional, cuvântul căcat. Gest pe care, spun unii, n-ar fi îndrăznit să-l comită în Germania sau în altă ţară occidentală, unde asemenea teribilisme sunt de prost gust, la propriu şi la figurat. Cazul scriitoarei, al omului Herta Müller e destul de complicat. Disidentă a comunismului n-a fost, luptătoare contra n-a apucat să fie. Totuşi, vorbind despre nocivitatea sistemului şi despre cei care au avut curajul să se opună, e straniu să nu aducă în prim-plan pe cel care prin asta s-a singularizat – Paul Goma. Herta Müller îl pomeneşte în treacăt, ca şi cum ar deranja-o remarca marelui exilat, cum că şvabii din România n-au prea avut ceva contra regimului, cât contra românilor, faţă de care (re)sentimentele de minoritari erau justificate sau nu.
 Prudent şi bine orientat politico-economic, Gabriel Liiceanu nu comite gesturi curajoase, ca Paul Goma. Ci, cu eleganţa omului de lume a cărui piele este întreţinută cu creme dintre cele mai scumpe, vrea să dea de înţeles că şi noi (de fapt, ei!), scriitorii români trăitori în ţărişoară şi călători prin vestul detestat (Germania untului, Franţa brânzeturilor, Austria muzicii…) am suferit ca năpăstuita Herta Müller. E, de-acum, definitoriul schimb de replici despre patrie şi limbă. Herta Müller a spus că pentru ea patria este conţinutul limbii, nu forma ei, şi că a pierdut acest conţinut în Germania. „Liiceanu a remarcat că şi scriitorilor rămaşi în ţară le-a fost răpit acest conţinut, obligaţi să-şi însuşească limba de lemn a ideologiei comuniste”. (Citez din Nicolae Manolescu – editorial în România literară, nr. 37 – 1 octombrie 2010). Prin „să-şi însuşească” se subînţelege: să scrie. Dar „a însuşi” mai înseamnă şi a fura!  Avem de-a face cu un act ratat, cum spune psihanaliza, semnificativ pentru gândirea liiceană. Dacă e o gafă sau nu, nici nu contează. Actul (ne?)deliberat al gândirii „filosofului”, trădează atât de multe vinovăţii acumulate în subconştient, că o carte nu le-ar epuiza.
Două întrebări se impun: cine le-a răpit scriitorilor ceva ce nu se poate răpi? Dacă vrei să fii scriitor adevărat, nu propagandist sau vânzător de maculatură ce „se cere” pe piaţă, atunci nimeni nu-ţi poate lua uzul cuvintelor şi sensul lor profund. Scrii ce ai în minte fără să trădezi cu nimic substanţa limbii în care scrii. Adevărul, frumuseţea, tragedia oamenilor răzbat la suprafaţa textului tuturor scriitorilor care au pornit să scrie cu gândul la ce au ei de spus, nu la ce-o să vrea editorul să publice. Apoi: cine i-a obligat pe scriitori la ceva ce ţine doar de propria voinţă, de propria alegere existenţială? Dacă nu voiau să scrie, puteau să trăiască altcumva, nu murdărind sensul cuvintelor, nu vânzându-şi sufletul pentru privilegii sau glorie băştinaşă. Va trebui făcut, cu meticulozitate germană, „procesul” scriitorilor care au pervertit într-un fel sau altul mintea contemporanilor, inducându-le nu doar „dragostea” pentru partid, ci şi iluzia că se poate face „cultură de performanţă” cu spatele la realitatea cruntă a zilei. Şi dacă un Dan Deşliu, de exemplu, a avut curajul să-şi recunoască prostia tinereţii, voi presupune, de dragul meseriei de scriitor, că şi Gabiel Liiceanu o să aibă acest puseu.  
A doua oară când editorul-scriitor-filosof s-a pus în postura enunţată în titlu a fost la atribuirea Nobelului literar lui Mario Vargas Llosa. În pofida evidenţei, şi chiar în pofida motivaţiei oferite de juriul suedez, anume că Llosa a meritat premiul pentru, scurt spus, dimensiunea politică a romanelor sale, vine Gabriel Liiceanu şi ne lămureşte că premiantul are numai calitate literară, cultură vastă şi aşa mai departe. Pot înţelege că evenimentul a fost prea şocant pentru bătrânul avocat. Dar tocmai în asemenea împrejurări se vede ce este în mintea cuiva, nu? Şi n-am să ratez prilejul de-a reaminti cum, la o vizită în România, Llosa declara că singurul scriitor de la noi pe care îl cunoaşte (în sensul de: l-a citit) este Paul Goma!
Orice comunitate are nevoie de bătrâni care dau sfaturi bune. În cultură, din câte se ştie, bătrânii sunt înlăturaţi fără milă când gândirea lor devine o bătrânicioasă şi plicticoasă piedică, pusă pro domo. Ca scriitor, Gabriel Liiceanu poate să cucerească încă pe cititorii cu reflexe condiţionate. Ca filosof, conştiinţă a naţiei sau altceva de genul acesta, Gabriel Liiceanu este, indiscutabil, un bătrân care poate avea bunul simţ să se dea singur deoparte, înainte de-a fi dat de alţii.
 
P.S. Negustorul de cărţi Liiceanu e, fără îndoială, unul priceput, fiindcă a reuşit să aibă în portofoliu doi autori de Nobel. Dar ca editura Polirom, care a scos cărţile Hertei Müller, până anul trecut, când Humanitas a oferit un contract mai bun, să nu fie pomenită, e o măgărie tipică presei aşa-zis culturale. Nimic de mirare, la asemenea avocaţi, asemenea jurnalişti…