Nu, nu incriminez în textul de mai jos pe lătrăii de profesie care se folosesc de pretextul unui sentiment normal pentru a-şi spori agoniseala furgăsită prin debaralele vreunui regim sau partid trecător la cârma ţării. Nici nu ridic piatra internaţionalismului corect politic, să dau cu ea în ceea ce o serie venerabilă de intelectuali consideră drept esenţa personalităţii. A fi patriot e o calitate ce nu ridică din partea mea nici obiecţii, nici amendamente. Dar a te autoproclama patriot, cu pretenţia că doar tu eşti aşa ceva, şi a crede că aduci foloase patriei, aşa cum ţi-o imaginezi tu, asta nu pot admite! Patria, ca idee în eternitate, e o frumoasă ficţiune; patria, în timpul vieţii ce ni s-a dat, este imprevizibilă şi permanent în prefacere. Nu e patriot acel conducător de stat care îşi închipuie că patria este doar ceea ce vrea el, pentru că, vezi bine, de-aia a ajuns el în frunte! Cel mult e un spirit idealist, care vrea şi poate să imprime un anumit curs al istoriei poporului său, nu întotdeauna bun, benefic sau urcător. Dacă spiritul e îngust, cu certitudine va împinge spre dictatură, degradare, dezastru. Ceauşescu a fost aşa. Însă a jucat o dată la cacealma, şi i-a mers, într-un fel ce face din actualul preşedinte Băsescu un amator de nivelul cârciumilor periferice.
Momentul a fost în august 1968, când unele state socialiste, ali(ni)ate militar în Tratatul de la Varşovia, au invadat Cehoslovacia, stârpind bruma de revenire la o viaţă omenească normală. Ceauşescu (aparatul din jurul său?) a stârnit atunci marea demonstraţie populară din Piaţa Palatului, denunţând vehement ceea ce nici măcar occidentalii nu îndrăzneau: agresiunea armată împotriva unei ţări independente etc. etc. Nu cred să fie în istoria României o diversiune mai perversă, cu efecte nocive pe termen lung. Iar “succesul” la public a fost covârşitor. Până şi inclementul şi mult-păţitul Paul Goma a fost păcălit de atitudinea lui Ceauşescu, şi-a cerut arme să lupte contra invadatorului, care, nu-i aşa, sta la graniţă gata-gata să atace scumpa noastră Românie! Or, dacă până şi Paul Goma a muşcat momeala, ce să mai zici de naţia vegetală ce doarme şi azi într-o fascinantă netulburare?
Dar cui cerea Paul Goma arme şi muniţie să plece pe front? O spune în câteva cărţi, cu amară (auto)ironie: cerea stafului Uniunii Scriitorilor, ale cărei atribuţii în domeniul luptei ideologice fuseseră abil diseminate în statut, patrimoniu, finanţe şi facilităţi. Unanimitatea cu care biroul de conducere al US, în diversele-i formule, de-a lungul perioadei comuniste, a “combătut pe frontul artei scrisului” e remarcabilă. Şi e vizibil îndreptată către “îndeplinirea sarcinilor de partid”, nu spre nevoile şi adevărul fiinţei umane. Acelor oameni care, sub numele de autori de cărţi, au semnat texte de propagandă, cuvintele parcă le-au fost date să hulească, nu să îmbărbăteze fragila făptură lovită de-o istorie mai crudă ca oricând. Toţi semnătorii de fraze calpe se proclamau patrioţi, în primul rând, şi-apoi oameni. Sau, dacă îşi spuneau oameni întâi, aveau grijă să precizeze imediat ce fel de oameni, şi-ai cui erau: ai Partidului, scris cu literă mare la cap de rând, în interiorul propoziţiei sau pe alineat special. (Un dobitoc titra chiar: Partidul şi Poetul…) Iar Partidul era darnic: slugile sale aveau la discreţie ce nu visau ceilalţi oameni, a căror existenţă era văzută, probabil,  ca o povară pentru conducătorii de toate gradele.
N-am cercetat amănunţit subiectul, mi se face lehamite să mă apuc de-o treabă faţă de care vidanjarea e onorabilă. Cunosc suficient de multe exemple ca să-mi permit supoziţia că toţi patrioţii de mucava (muci şi halva!) nu făceau decât comerţ josnic şi cinic. Ei livrau Partidului fraze păstoase, bine aduse din condei, şi-şi primeau tainul ce-i sălta material deasupra vulgului. Realizau că prin asta se degradau ca oameni în primul rând, apoi ca scriitori? Greu să admită vreunul aşa ceva. Se gândeau că prin textele comise cu talent (unii aveau aşa ceva, indiscutabil) pot deforma conştiinţa cuiva? Aiurea! Ca şi Ceauşescu, au jucat o mare cacealma – patriotismul, ca modalitate de trai lesnicios, în dispreţul oricărei noţiuni de demnitate. Nici ca oameni simpli, nici ca scriitori, nici măcar ca români aceşti semnători de texte nu pot ridica pretenţia de-a fi pomeniţi. Cum tagma lor e mare, diversă şi adaptabilă, azi sunt încă în spaţiul public, infectându-l cu amintiri, istorii, analize, idei. Din păcate.