Când peştele se strică de la cap…
Trăia odată, pe malul unui lac foarte bogat în peşte, un pescar. Nici mai norocos decât alţii, nici mai beţiv decât majoritatea, nici mai priceput la întinderea plaselor, îşi ducea zilele fără a osteni peste măsură pentru agoniseala necesară traiului. Nu era leneş, nu dormea când ceilalţi aruncau deja năvoadele, nu chefuia zile în şir, nu cheltuia toţi banii pe rachiu, dar nici nu-şi făcea probleme cu „ce va fi mâine”. Credea, dintr-o lungă, ancestrală sau ereditară experienţă, că toate se află în mâna lui Dumnezeu, care ştie El mai bine cum să le orânduiască.
Fiind un sat de pescari, cu meseria transmisă din tată în fiu, o bună chibzuială făcuse ca, din timpuri străvechi, fiecare familie să aibă delimitată porţiunea de lac în care îşi instala setcile, coşurile, momeala aducătoare de peşti mari. Nu ridicaseră garduri despărţitoare, nici diguri, ci se mulţumiseră cu nişte ţăruşi pe mal. Se mai întâmpla, de bună seamă, ca vreunul dintre săteni, lăcomit ori împins de nevoie, să calce învoiala obştei şi să arunce prostovolul pe teritoriu vecin. Ieşea scandal mărunt, fiindcă peşte era mult, prea mult ca să fie cineva în stare să-l prindă pe tot.
Atât de mult pescuiau pescarii aceia, încât nu de puţine ori, neavând cui să-l vândă ori neputând să-l mănânce, peştele se strica. Atunci îl aruncau înapoi în apă sau îl îngropau în mlaştinile din apropiere. Uneori, când peştele uscat, chiar cel afumat, căpăta mucegai, îl puneau pe foc, încălzindu-şi odăile, iarna. M-am nimerit odată acolo, când luna decembrie nu venise cu zăpezi, ci numai cu ger uscat şi vânt rece dinspre mare, pătrunzător până la cel din urmă nerv. Tot satul mirosea a friptură de peşte. Ani şi ani după aceea n-am fost în stare să mai gust aşa ceva.
Pescarul pomenit la început nu îmbătrânise încă şi n-avea plăcere să iscodească lumea, precum un personaj literar celebru, dar băgase de seamă un fapt banal. Când se strica, peştele se strica de la cap. Când era pregătit pentru mâncare, i se curăţau solzii, începând de la coadă. Instinctiv, omul studia practic enunţul „peştele se împute de la cap, dar se curăţă de la coadă”. Mintea deloc educată în şcoală se învârtea confuză în jurul acestei observaţii, fără să priceapă ce-i cu ea. De-ar fi fost şcolit, pescarul înţelegea poate că fraza descrie un „principiu” de viaţă, aplicabil zilelor noastre, unul dintre falsurile care otrăvesc societatea şi deturnează atenţia printr-un fel de silogism indimenticabil.
De peste două decenii suportăm împuţirea la cap a peştelui numit România. Cei care s-au trezit în postură conducătoare emană zilnic miasme de hoit. Cangrena s-a întins către corp, peştele devine un stârv numai bun de aruncat. Şi, în loc să fie amputat, capul putrezit strigă (pe la televiziuni, că-n stradă iese doar înconjurat de gardieni): „peştele se curăţă de la coadă”. Altfel zis, că trebuie să sufere grosul oamenilor obişnuiţi din cauza imbecilităţii, avariţiei şi cinismului unor capete ce-şi arogă (şi nu cedează decât ameninţaţi cu tancul) conducerea ţării. Nonşalanţa cu care „liderii” susţin această aberaţie depăşeşte slinosul ciocoism. Aduce a împlinirea blestemului biblic: minciuna va fi crezută adevăr, impostura va pretinde că-i realitate, imaginea va trezi adulaţie, pângărirea va fi închinare, banul va fi zeitate…
Se curăţă de la coadă peştele întreg, nevătămat. Dacă are capul sănătos, atunci şi trunchiul poate fi sănătos. Se curăţă de solzi, de intestine şi, eventual, de aripioare, ca să nu strice gustul mâncării. Doar peştele cel bun se curăţă. Peştele cu capul stricat se aruncă. În cele mai negre cazuri, când bântuie foametea şi sărăcia, se retează căpăţâna stricată şi se frige restul pe strat de jar. Dinspre coadă se pot alege câteva şuviţe firave şi amare de carne. Dacă n-a avut curaj sau inspiraţie să rupă la timp capul împuţit, omului sărman îi rămâne doar mila lui Dumnezeu ca să-şi amăgească foamea şi să scape nederanjat la maţe.
Aşa trăieşte azi pescarul din satul de pe malul lacului cândva bogat în peşte. Dar Dumnezeu e sus şi se uită în altă parte.
Trăia odată, pe malul unui lac foarte bogat în peşte, un pescar. Nici mai norocos decât alţii, nici mai beţiv decât majoritatea, nici mai priceput la întinderea plaselor, îşi ducea zilele fără a osteni peste măsură pentru agoniseala necesară traiului. Nu era leneş, nu dormea când ceilalţi aruncau deja năvoadele, nu chefuia zile în şir, nu cheltuia toţi banii pe rachiu, dar nici nu-şi făcea probleme cu „ce va fi mâine”. Credea, dintr-o lungă, ancestrală sau ereditară experienţă, că toate se află în mâna lui Dumnezeu, care ştie El mai bine cum să le orânduiască.
Fiind un sat de pescari, cu meseria transmisă din tată în fiu, o bună chibzuială făcuse ca, din timpuri străvechi, fiecare familie să aibă delimitată porţiunea de lac în care îşi instala setcile, coşurile, momeala aducătoare de peşti mari. Nu ridicaseră garduri despărţitoare, nici diguri, ci se mulţumiseră cu nişte ţăruşi pe mal. Se mai întâmpla, de bună seamă, ca vreunul dintre săteni, lăcomit ori împins de nevoie, să calce învoiala obştei şi să arunce prostovolul pe teritoriu vecin. Ieşea scandal mărunt, fiindcă peşte era mult, prea mult ca să fie cineva în stare să-l prindă pe tot.
Atât de mult pescuiau pescarii aceia, încât nu de puţine ori, neavând cui să-l vândă ori neputând să-l mănânce, peştele se strica. Atunci îl aruncau înapoi în apă sau îl îngropau în mlaştinile din apropiere. Uneori, când peştele uscat, chiar cel afumat, căpăta mucegai, îl puneau pe foc, încălzindu-şi odăile, iarna. M-am nimerit odată acolo, când luna decembrie nu venise cu zăpezi, ci numai cu ger uscat şi vânt rece dinspre mare, pătrunzător până la cel din urmă nerv. Tot satul mirosea a friptură de peşte. Ani şi ani după aceea n-am fost în stare să mai gust aşa ceva.
Pescarul pomenit la început nu îmbătrânise încă şi n-avea plăcere să iscodească lumea, precum un personaj literar celebru, dar băgase de seamă un fapt banal. Când se strica, peştele se strica de la cap. Când era pregătit pentru mâncare, i se curăţau solzii, începând de la coadă. Instinctiv, omul studia practic enunţul „peştele se împute de la cap, dar se curăţă de la coadă”. Mintea deloc educată în şcoală se învârtea confuză în jurul acestei observaţii, fără să priceapă ce-i cu ea. De-ar fi fost şcolit, pescarul înţelegea poate că fraza descrie un „principiu” de viaţă, aplicabil zilelor noastre, unul dintre falsurile care otrăvesc societatea şi deturnează atenţia printr-un fel de silogism indimenticabil.
De peste două decenii suportăm împuţirea la cap a peştelui numit România. Cei care s-au trezit în postură conducătoare emană zilnic miasme de hoit. Cangrena s-a întins către corp, peştele devine un stârv numai bun de aruncat. Şi, în loc să fie amputat, capul putrezit strigă (pe la televiziuni, că-n stradă iese doar înconjurat de gardieni): „peştele se curăţă de la coadă”. Altfel zis, că trebuie să sufere grosul oamenilor obişnuiţi din cauza imbecilităţii, avariţiei şi cinismului unor capete ce-şi arogă (şi nu cedează decât ameninţaţi cu tancul) conducerea ţării. Nonşalanţa cu care „liderii” susţin această aberaţie depăşeşte slinosul ciocoism. Aduce a împlinirea blestemului biblic: minciuna va fi crezută adevăr, impostura va pretinde că-i realitate, imaginea va trezi adulaţie, pângărirea va fi închinare, banul va fi zeitate…
Se curăţă de la coadă peştele întreg, nevătămat. Dacă are capul sănătos, atunci şi trunchiul poate fi sănătos. Se curăţă de solzi, de intestine şi, eventual, de aripioare, ca să nu strice gustul mâncării. Doar peştele cel bun se curăţă. Peştele cu capul stricat se aruncă. În cele mai negre cazuri, când bântuie foametea şi sărăcia, se retează căpăţâna stricată şi se frige restul pe strat de jar. Dinspre coadă se pot alege câteva şuviţe firave şi amare de carne. Dacă n-a avut curaj sau inspiraţie să rupă la timp capul împuţit, omului sărman îi rămâne doar mila lui Dumnezeu ca să-şi amăgească foamea şi să scape nederanjat la maţe.
Aşa trăieşte azi pescarul din satul de pe malul lacului cândva bogat în peşte. Dar Dumnezeu e sus şi se uită în altă parte.