Teza lui Neagu Djuvara cum că românii avură întemeietori (şi conducători) de origine cumană a făcut valuri de mărime mijlocie, ca-ntr-o baltă dunăreană. Muşcaţi de streche, au sărit în sus tot felul de indivizi la care, dacă te uiţi bine, zăreşti tuciuralitatea sub spoială. Nu mă refer la culoare, nici la forma nasului, la pomeţi sau la urechile clăpăuge. E vorba de mentalitate, de raportare la ceilalţi, de cei şapte ani de-acasă. De caracter nu pomenesc, fiindcă transpare în actele, vorbele şi atitudinile fiecaruia dintre… să le spun cumandocători, un cuvânt inventat ad-hoc. Ideea lui Djuvara poate lămuri unele neclarităţi, poate chiar perplexităţi generate de (con)vieţuirea în scumpa noastră ţărişoară, unde n-ar fi rău să fie bine, vorba lui Creangă.
     E demult un truism că valurile migratoare s-au amestecat aici încontinuu. Eminescu defineşte metaforic: “Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.” El pune această frază în gura lui Mircea cel Bătrân şi-o basculează pe conştiinţa naţională într-un context de eroism, şmecherie şi demnitate, probabil printre cele mai izbutite ale istoriei noastre: 1859-1877. Confruntarea dintre oastea lui Mircea şi uraganul iscat de Baiazid ne-a intrat lesne în reflex: i-am bătut! De aici subînţelesul formulei eminesciene: toţi năvalitorii au murit, răpuşi de oştirile băştinaşe admirabile, sublime, dar care lipseau cu desăvârşire, ca să folosesc altă celebră zicere. Poetul nu exagerează, nici nu foloseşte un neadevăr. Geniul îi permite să (se) joace ambiguu pe clapele cuvintelor.