N-am să încep de la ’48… Ci de la eseul „Revoluţia nu a fost un spectacol de iluzionism”, publicat de Ileana Mălăncioiu în volumul Crimă şi moralitate, Ed. Polirom, 2006. La paginile 20-21 scrie aşa: „…noi, scriitorii români, deocamdată nu facem literatură. Facem ce face toată lumea: istorie. Altădată ne-am străduit să facem istorie făcând literatură. Aşa o cerea starea de atunci.” (Textul e datat 1990) Sintagma „o cerea” sună a mentalitate indusă de sistemul comunist, în care scriitorul, servitor al partidului, livra cititorilor „ce se cerea”, nu ce gândea sau simţea el, scriitorul. Textul întreg este impregnat de-o febrilitate, o stare de confuzie şi continuă nesiguranţă, reflex al bâjbâielii societăţii româneşti post-ceauşiste (că post-comunistă încă nu se poate spune că era în 1990). Confuzia Ilenei Mălăncioiu e, pe cât de credibilă, pe atât de reprezentativă, pentru că vine de la una dintre minţile strălucite ale intelectualităţii române, a cărei rezistenţă la cântecul de sirenă al puterii a fost exemplară. Însă, după două decenii, se vede că şi această minte judeca greşit, deformată de cumplitul sistem. La limită, s-ar putea spune că starea de înapoiere în care se zbate România azi se datorează genului acesta de confuzie, anume că scriitorul (intelectualul) român face ce face toată lumea… Dar rostul unui scriitor, fie el şi român, este (era) tocmai să nu facă ce face toată lumea! Mai ales atunci!
Aşadar: „Altădată ne-am străduit să facem istorie făcând literatură”, scrie Ileana Mălăncioiu cu convingerea anului 1990, când fiecare căuta o explicaţie pentru ce nu făcuse anterior. Autojustificarea inclusă în sintagma „ne-am străduit” nu diminuează efectul jalnic. În fapt, intelectual e cel care ştie sau simte când e nevoie să facă, la propriu, istorie. Cu arma chiar.