Scriitorul român de-a curmezişul timpului

Când Virgil Diaconu se ceartă cu Florian Silişteanu în publicaţiile argeşene pe chestia unui premiu local, ei probează nişte orgolii personale fără importanţă socială. Pesemne că şi unul, şi altul se visează înnobilat cu titlul de Cel Mai Mare Poet al Oraşului Piteşti (CMMPOP). Zic se visează, deoarece amândoi ştiu foarte bine: CMMPOP este Mircea Bârsilă, născut în judeţul Gorj. Incidentul rămânea doar un subiect trecător de bârfă minoră fără intervenţia împăciuitoristă (inutilă, de altfel) a poetului Aurel Sibiceanu. Citind textul acestuia, mi-am dat seama că întâmplarea exprimă, în felul ei, o traumă veche a societăţii române. Anume, cea legată de datoria şi destinul scriitorului român, de-a lungul unui secol şi jumătate de când se manifestă în spaţiul public.
Să precizez de la bun început, clar şi răspicat: scriitorul român care a avut curajul să spună lucrurilor pe nume, sub orice regim, a fost obligat să trăiască în mizerie, să moară la casa de nebuni, să emigreze forţat (şi să sufere în exil de aceeaşi sărăcie, dacă a continuat să spună pe nume lucrurilor din ţară, ca Paul Goma) ori să se integreze altor culturi, în domenii conexe celui literar. Scriitorul român care a ştiut să scuture mătreaţa de pe gulerele potentaţilor trecători s-a descurcat onorabil, bine şi foarte bine. Oare câţi literatori n-au pornit de la o poezioară şi-au ajuns senatori, deputaţi, preşedinţi de partid, miniştri, chiar prim-miniştri? Maiorescu, Goga, Sadoveanu, Manolescu, Păunescu, C.V. Tudor sunt nume care sar instantaneu în pagină. Până şi Adrian Năstase a publicat poezii la tinereţe, ca să nu-l mai pomenesc pe Radu Vasile, care abia după ce-a ajuns şef de guvern s-a trezit şi poet!