Într-un interviu recent, apărut în revista 22, poeta Angela Marinescu se face portavoce pentru „intelectualii lui Băsescu” şi, ca să reproduc o zicere din popor, „trânteşte vorba – tronc!/ca cloşca când face clonc!” (Cacofoniile sunt un soi de valorizare subtextuală a genului de tâmpenii judecate popular.) Nici când sare precum orătania de poveste să ia apărarea „marinelului” nostru naţional, nici în rest nu zbârceşte cloncănitul. E harul poetului să spună lucrurilor pe nume, chiar de spune prostii.
Interviul în cauză este unul politico-electoral. Conştientă că nu poate ascunde asta, poeta plusează până la ridicol: «Consider că scrisul este nucleul dur al politicii, al acţiunii politice, în special lirismul. Nucleul dur al scrisului, adică lirismul abstract, cu „L“ mare, este pur politic.» Aferim! Asemenea „definiţie” demnă de „comandamentele ideologiei de partid şi de stat” poate figura fără discuţie în opera completă a oricărui versificator din categoria Dan Deşliu, Nina Cassian, Veronica Porumbacu, Mihai Beniuc şi restul proletcultiştilor, până la Adrian Păunescu, C.V. Tudor, Ion Gheorghe sau Dan Rotaru! Lor, politica le era hrană preponderent spirituală şi, mai ales, financiară! Halal lirism, halal scris, halal politică! Halal poetă, aş continua, dar…
Nu comentam, dacă una din alegaţii nu m-ar fi surprins neplăcut. La urma-urmelor, emitenta frazelor sentenţioase n-are pretenţie de om al spaţiului public, şi nici în rândurile intelectualilor nu se prenumără. Atunci de ce acceptă să dea interviuri? În ce calitate? Ipocrizia celui care pozează în altceva decât se crede în sinea-i… Lesne de priceput psihologia din străfundul unei asemenea personalităţi. Iar Angela Marinescu e o personalitate, chiar dacă nu se consideră, şi tocmai asta m-a determinat să-i subliniez gogomăniile. Una, foarte pe dos formulată, aduce a sictir personal: «Românii au un foarte mare defect: nu pot fi puşi la punct de nimeni, nu cred în nimeni până la capăt şi nu pot să se supună legilor şi regulilor niciodată pe deplin. Nu au naivitatea necesară unui om de bună-credinţă.» Presupusul defect mi se pare mai degrabă un plus al noţiunii de român. Dacă ar fi real. Venit de la poeta care scria cu aplomb: «îmi mănânc versurile» (probabil din lipsă de vitamine?!), elogiul indirect e paradoxal, dar e numai o metaforă extinsă. N-o să-i atribui distinsei neintelectuale dorinţa inconştientă de-a aparţine unui popor ce poate fi pus la punct, se supune legilor şi are naivitatea credulului. Judecând însă după faptele istorice, românii par lesne de dus cu zăhărelul intenţiilor bune, drepte şi egalitariste. Câţi oameni politici n-au debutat în viaţa publică proclamând asemenea program „curat constituţional”? Dar, după ce „au luat puterea”, şi-au dezbrăcat caracterul, lăsând la vedere ceva hâd, stricat, fals uman. Un fâs. Să te mire că românul nu mai crede în astfel de indivizi providenţiali?
Femeia care „umbla rasă în cap” afirmă tranşant, între alte, altfel jenante, gingăşii dedicate masculului viril ce-i orgasmează creierul, că: «Băsescu până acum nu a fost lăsat să facă nimic până la capăt.» Exact aşa credeam eu, la 18 ani, despre Ceauşescu! Era în 1974 şi puteam să jur că „bietul” secretar general al PCR se înscăunase preşedinte al României, dotându-se şi cu sceptru, tocmai că nu putea să facă nimic bun în ţară, fiindcă cei din jur îl săpau! Stau şi mă-ntreb: oare aveam eu fire mai poetică în adolescenţă, de-mi căşunase admiraţia pe „năpăstuitul” lider al regimului politic de-atunci? Are vorbitoarea „limbajului dispariţiei” inocenţa şi neîntinarea vârstei la care crezi că tot ce zboară se mănâncă şi cârmaciul trebuie urmat (chiar dacă ne conduce) până la groapă? Din această dilemă nu pot ieşi, e sigur!
În fine, afirmaţia ce pune bomboana pe colivă: «La noi în ţară, un om puternic nu poate duce la bun sfârşit nimic.» Ba bine că nu! Istoria noastră e plină de puternici care au reuşit performanţa tristă de-a (ex)termina ceea ce alţii au conceput. Exemplu e tot Ceauşescu. Măgăoaia ctitorită de el, pe ruinele unui cartier clasic românesc, ilustrează, aş zice, o amplă viziune… poetică: „Zidiţi din dărmăture gigantici piramide/Ca un memento mori pe-al istoriei plan;/Aceasta este arta ce sufletu-ţi deschide/Naintea veciniciei…”. N-aş vrea să atentez la fundamentul naţiei, însă proiectul ridicării catedralei neamului în vecinătatea clădirii ceauşiste pare că-l confirmă pe „idolul” tinereţii mele. Şi sublimează viziunea aceluia!
Nu-l mai plictisesc pe cititor cu alte mărunţişuri… angelopoeticeşti. Ce trebuie spus răspicat, e că, lăsat de capul lui, orice conducător al României, fie el deştept sau prostănac, are tendinţa irepresibilă de-a sălta ţara pe culmi. Pe culmi ale disperării, desigur!