Pe la 19-20 de ani, trăsnit de ideea unei povestiri „cu subiect istoric”, am pus mâna pe opurile cronicarilor munteni şi moldoveni, să mă „documentez”. Ediţiile critice stau acum într-un colţ al bibliotecii, rânjindu-şi cotoarele îngălbenite. Le privesc uneori cu melancolie, alteori cu teamă. Dacă melancolia vine firesc din sic transit gloria mundi, teama nu ştiu ce o germinează, decât însăşi materia cronicilor. Faptele, adică. Iar faptele sunt rizibil de cumplite.
Las la o parte atrocităţile hărăzite de războaie, bătălii, confruntări de neamuri vrăjmaşe. Ăla era nivelul de civilizaţie al omenirii, forţa făcea legea şi-o vota cu iataganul. M-a şocat – ţin bine minte, n-am uitat nici în somn – vesela cruzime cu care boierii, dregătorii, voievozii procedau la înlăturarea concurenţei, indiferent că era alcătuită din copărtaşi, fraţi, veri. Nu ştiu dacă poate fi găsit un exemplu de nepotism fără urmări sângeroase. Dacă un Domnitor îşi punea fratele Mare Spătar sau Logofăt, respectivul, mâncat undeva de-o curioasă tendinţă de mulţumire în stil original, se apuca să adune probe compromiţătoare (cu sau fără ajutorul serviciilor secrete), să memoreze detalii obscene, folosind ochii spionilor drept camere de filmat, să deturneze o parte din biruri, ştampilându-le cu pecetea nevoilor obşteşti, bunăoară: „Aici sunt banii dumneavoastră!” Totul se justifica din gură, fără zapise, analfabetismul fiind boală generalizată. Întotdeauna, Domnul aburcat oarecum legal în tronul ţării, ce-i folosea şi de sicriu pe neprevăzute, se pricopsea c-o liotă de slugi amputate de caracter, din rândul cărora se recrutau nelipsiţii trădători, faună politică persistentă până în zilele noastre.
Se ştie, cel mai mare pocinog ţi-l produce fratele (vezi recentul caz Mircea Băsescu). Iar Vodă, împins de nemiloase raţiuni de stat, se vedea nevoit să limiteze dezastrul printr-o operaţie fără anestezie: tăia capul împricinatului! Operaţia la care nu s-ar încumeta, în prezent, nici chirurgul Oprescu, se voia impregnată cu puternic spirit mobilizator. Era un soi de pedagogie negativă, ba de-a dreptul neagră pentru beneficiar. Cum se ştie, genul acesta de educaţie are mai mult succes decât opusul lui. De mirare că rezultatul îndelungatei mnemotehnici nu s-a lipit de poporul român nici la finele mileniului II. Şi n-am în vedere execuţia cuplului Ceauşescu, a cărei exagerare instructivă o recunosc până şi făptuitorii. Mă gândesc la simbolicul „asasinat” comis de-un oarecare pe obrazul lui Constantinescu, preşedinte în funcţie la episodul cernelii. Sau la ţinta vie Ion Iliescu, ex-preşedinte sub tirul aruncătorilor de ouă revoluţionar clocite, mai an. Cazuri banale, s-ar zice, dar de sigur efect, datorită televiziunii.