Ca să nu-mi treacă vara de pomană, m-am apucat să recitesc una dintre cărţile mele favorite cândva: Creanga de aur. Nu cea semnată de James George Frazer, ci romanul lui Mihail Sadoveanu, din 1933. Lectura tocmai luase avânt, când m-am poticnit la pagina 20, unde „Ceahlăul prozei româneşti” scrie aşa: „Dragostea noastră cătră fraţii noştri cei neluminaţi trebuie să se împace cu tot ce poate fi de folos sufletului lor. Dacă pot fi astfel mai buni, să rostească numele lui Iisus. Datina noastră e să nu coborâm cătră ei decât când ne cheamă. Noi putem rămânea aici, până la sfârşitul timpului nostru; iar preoţilor noştri cărora li se cer alte vorbe pentru acelaşi lucru le dăm sfat să se plece stăpânirii. Slujesc pe acelaşi Dumnezeu. Să ştiţi deasemeni că ce a fost rânduială a vieţii şi a fiinţei noroadelor o mie de ani va rămânea încă o mie”.
Cuvintele sunt atribuite unui Decheneu, preot al lui Zalmoxis pe la anul 780 d.H., sălăşluind într-o peşteră din Carpaţi. Nu trebuie să fii expert în ale scrisului ca să descâlceşti aici popularizarea unei „filosofii existenţiale” tipic româneşti, nicidecum fapte istorice. Să fi fost valid(at)ă pe vremea dacilor? Puţin probabil, fiindcă războaiele cu romanii n-ar fi fost purtate de-un popor crescut în spiritul propovăduit de imaginarul Decheneu sadovenian. Cele şase sau şapte secole dintre victoria lui Traian şi predica penultimului preot păgân să fi modelat fiinţa locuitorilor carpato-dunăreni în sensul sugerat de text? Cine ştie?! Oricum, ceea ce vizează fragmentul respectiv nu se leagă de trecutul istoric atestat, ci de prezentul (şi viitorul, aş zice) poporului păstorit de-o atare popime. Iar senzaţia lectorului imparţial (ca tot românul!) e că Sadoveanu transpunea în poveste o situaţie mai degrabă contemporană.
Aşadar, preoţi care îndeamnă la plecăciune în faţa stăpânirii… Ajuns la pasajul acesta, am închis cartea şi-am respirat adânc, să nu mă sufoc iarăşi de indignare. Ca-ntr-o altă poveste, dar nu sadoveniană, mi-au trecut pe dinaintea ochilor minţii momentele istoriei în care stupida „filosofie” populară s-a manifestat cu rezultate dezastruoase pentru destinul statului român. Emblematică este ziua de 27 iunie 1940, când, succesiv, două „consilii de coroană” au consemnat cedarea Basarabiei. La primul, majoritatea înclinase pentru discuţii, de parcă ruşii pofteau la taclale, nu la teritorii.  La al doilea, câteva ore mai târziu, majoritatea se dezumflase, 20 de inşi (uita-li-s-ar numele!) votând cedarea fără împotrivire armată, numai 6 fiind contra. Ce-ar trebui să amuze, dacă n-ar enerva, este amănuntul că decidenţii principali, începând cu prim-ministrul Guţă Tătărescu, un fel de Emil Boc al timpului acela, erau habarnamişti, neinformaţi, creduli, puşi pe chiverniseală, slugoi în mentalitate, ciocoi în purtări… Cum naiba mereu ajung să decidă soarta ţării oameni de proastă factură, genul „uns cu toate alifiile”? O fi astă notă specifică perioadelor totalitare, dictaturilor de operetă sau (ca să păstrăm isonul)… de manele? N-aş putea zice „da, aşa e”, fiindcă ultima manifestare a „capului ce se pleacă” s-a consumat recent, cu ocazia actului de renunţare la Insula Şerpilor. Indubitabil, aici se înseriază şi înstrăinarea avutului naţional contra comisioanelor ce-au îmbogăţit nelipsiţii şmecheri, mari patrioţi ai momentului, nedreptăţiţi de adversarii politici şi neînţeleşi de contemporani. Lichelele astea repetă papagaliceşte spusa ministrului sovietic de Externe, Molotov: „Istoria va judeca faptele noastre…”
Dar „înţelepciunea” lui Sadoveanu vine din ceea ce se numeşte „stratul mai profund decât fondul nelatin” al naţiei. Oare greşesc dacă spun că profunzimea ţine şi de religia, nu doar de „psiheea” românească? Religia influenţează psihologia unui popor în suficientă măsură ca să poată fi elogiată sau blamată, după rezultate. Când observi că sistemul comunist a fost primit şi adoptat cu destulă uşurinţă de biserica ortodoxă, nu prea te apucă entuziasmul pentru virtuţile civice ale creştinismului răsăritean. E, desigur, o manifestare a dragostei preoţilor pentru fraţii cei neluminaţi la minte, această acceptare tacită a Cezarului vremelnic, ba chiar slujirea lui prin acte de fidelitate, cum ar fi: transmiterea spovedaniei către sfinţii generali ai Securităţii, asumarea pe sub sutană a epoleţilor înstelaţi etc. Totul din credinţa că orânduirea ţine o mie de ani şi că slujim aceluiaşi Dumnezeu, de bună seamă!
Iar poporul, nu-i aşa, ne cheamă el când are nevoie: la naştere, la nuntă, dar mai ales la moarte!