În Cum am scris Dr. Faustus, Th. Mann notează, în legătură cu „intelectualii care rămăseseră credincioşi Germaniei, n-au abandonat-o în nenorocire, n-au asistat la destinul ei din loja confortabilă a străinătăţii, ci l-au împărtăşit leal”, că acei indivizi „ar fi împărtăşit leal (destinul) şi dacă Hitler ar fi ieşit învingător. Dar acum căzuse vatra peste cei ce clociseră acolo, şi ei îşi făceau din asta mari merite, se lansau în insulte împotriva acelora pe care-i bătuseră toate vânturile străinătăţii şi a căror soartă, de multe ori, fusese mizeria şi moartea.”
Analogia cu reacţia „intelectualităţii” noastre după 1989 se impune de la sine. N-aş pomeni pe culturnicii Partidului, deversaţi în partiduţele satelite, unde încă îşi consumă încruntările. Vorbesc de cei al căror talent îi face vizibili până azi. Patrioţi de serviciu ai tuturor regimurilor, au abilitatea de-a se căţăra din mers în maşina câştigătoare. Cum sunt din stirpea celor veniţi pe tancurile sovietice, e inutil să le pretinzi altceva decât ce le-a dat natura şi transmis ADN-ul roşu. Îi vom găsi mereu acolo unde se numără banii, avantajele şi gloria instant. Deviza lor, discret formulată: „Când cu Mao, când cu John Birch, mie să-mi fie bine!”  Casa lor e pretutindeni unde se câştigă ceva. Iar unde li-i bine, acolo e casa lor, şi se pricep s-o demonstreze cu fapte, plus acte de lealitate în linia ideologiei conducătoare, pe care tot unii de-ai lor au impus-o. Au ascultători, aderenţi, adepţi sau fani? Dar fără proşti dintr-ăştia, cum ar prospera? Cum şi-ar permite cinismul de-a candida în parlament, dacă n-ar avea certificarea sondajului difuzat la televiziune, că sunt, de exemplu, „cel mai cunoscut poet român” între români? Care nu-i Eminescu, nici Cărtărescu, ci Adrian Păunescu!