Era prin 1985-1986. Un profesor de istorie, care din cauza opiniilor sale nonconformiste prinsese post într-o comună uitată de vreme, venea rar acasă, la oraş, ca să-şi revadă prietenii. Ţinea atunci câte o „lecţie deschisă” la cârciuma unde ne întâlneam la un pahar de vorbă. De fiecare dată când analiza viaţa ce-o trăiam, reproducea un citat din opera nemuritorului Nicolae Ceauşescu, citat scris cu roşu, pus în ramă pe-un hol al şcolii. Textul suna cam aşa: „profesorii au un rol definitoriu în educarea şi formarea conştiinţelor, în deplin acord cu spiritul programului partidului pentru edificarea omului nou”. Şi amicul continua: „Când va fi judecată această epocă absolut paranoică, noi, profesorii, vom fi puşi la zid înaintea altora, fiindcă am acceptat să facem jocul imbecililor care ne conduc!” Din solidaritate de breaslă ori de jenă că făcea parte din categoria incriminată, profesorul evita să puncteze că doar unii dintre colegii săi se încadrau în tagma celor pentru care legea morală era definită de partid…
Ca în orice alt domeniu, şi în şcoală s-au aciuat tot felul de impostori, de pupincurişti gata la orice măgărie doar ca să parvină, de găunoşi, de experţi în tragerea ştaifului nobilei profesii peste nimicul din care li-i plămădită personulitatea. Fiecare profesie are uscăturile ei. Fiecare categorie socială a livrat partidului activişti soioşi, ignari, înguşti la minte, dar cu bine dezvoltat simţ de orientare şi adaptare la bătaia vântului. Buna intenţie a unora dintre aceştia se dezvelea ca vorbă goală, chiar minciună nocivă, la simpla comparaţie cu starea de fapt. Nu era nevoie să invoci argumente filosofice; o întrebare de genul „unde-i bunăstarea poporului, dacă magazinele sunt goale?” făcea inutilă orice discuţie serioasă…