La ediţia din 1965 a romanului Lina (Scrieri, vol. 11, EpL), Tudor Arghezi pune o prefaţă cu care nu ştiu dacă îşi prevăzuse pe anterioarele. Sunt opt pagini mici, de reflecţii parcă dictate de-un ideolog comunist. Exploatarea omului de către om, risipirea veniturilor statului, proprietatea („avere de mare lux”), turpitudinea gazetarilor, justiţia pe bani şi-n cârdăşie, industrializarea de mântuială, politica impusă de companii cu capital străin, consumarea fără noimă a resurselor naturale, clasa politică degradată moral… Toate aceste vicii, şi multe altele, sunt fixate ca-ntr-un insectar de verbul celui care, până la bătrâneţe, şi-a încropit o situaţie materială deloc neglijabilă, pornind de la nimic şi slujindu-se numai de ascuţimea talentului personal. Pentru un scriitor care a închinat ode mai tuturor puternicilor (trecători ai) zilei, şi-a dat cu barda-n cei care nu erau chiar c-un picior în groapă, textul dinaintea Linei nu miră. Exagerările pot fi atribuite nervului poetic; îngroşările – umorilor omului păţit. Ideologia nu pare impusă de satrapii culturii socialiste, ci e un reflex al stărilor de lucruri prin care a trecut societatea românească la începutul secolului XX. Şi care stări se regăsesc azi, un veac mai târziu, aproape identic în esenţă.