Imediat ce depozita ţuica de zarzăre în damigeană, tata dezlănţuia blitzkrieg-ul contra alcoolului cu trudă distilat, pe care îl numea duşmanul omului. “Şi nu pot sta cu duşmanul în casă!” afirma părintele meu, ducând ceaşca sub nas. Atât de des încât ficatul n-a rezistat mult, cedând la o preacinstită ciroză.
    După cum ştie poporul românesc scriutor, băutor şi caţavencouător, aşa cum atestă şi-un critic pontic, Ştefan Agopian este un prozator mic. Mic de stat, desigur, dar mare talent. Adaug: şi-un mare caracter, dovedit în atâtea lupte cu duşmanul. Care duşman – aţi ghicit – este acelaşi cu al tatălui meu, al meu, al lui… al lui… Dar al cui nu?! De mai bine de trei decenii, Agopian este cunoscut ca prietenul lui Tache de catifea, genitorul lui Tobit, amantul Sarei, şopârlangiu iscusit (vezi Manualul întâmplărilor), povestitor unic al cărţii Fric. Şi tovarăşul lui Nichita, marele poet răpus de duşman într-o bătălie nemiloasă. Dar chestia cu duşmanul e gogoriţă lansată de nişte medici mai degrabă felceri!
    Paul Goma este cine este. Nu-i nevoie să repet aici cine. Revista noastră şi-a exprimat gratitudinea pentru cel care trebuia să fie reper moral naţional, adoptat măcar după 1989, dacă înainte abia câţiva fuseseră-n stare să înveţe lecţia de patriotism şi demnitate oferită de Paul Goma. Simbolic, premiul oferit lui Paul Goma e un semn de recunoştinţă şi de solidaritate cu cel izgonit de-o clică ignobilă, perpetuată peste regimuri. Măcar astfel să ştie şi dânsul că n-a suferit (chiar) degeaba.