Vai! Poeţii generaţiei 80 încep să schimbe prefixul. Ei, revoluţionarii în poezie, dar chiar şi în societate, mai mult, chiar în „insurecţia” de la 1989, ei, tinerii zglobii de pe întinsul alb al hârtiei şi de pe întinsul gri al României gri, ei ajung, iată, la borna 60.
În această lună a anului 2010, doi dintre cunoscuţii poeţi optzecişti, au trecut pragul în deceniul şapte al vieţii lor. Este un pas mic pentru omenire, dar un pas mare pentru ei, nu-i aşa?, şi trebuie să-l consemnăm. În 17 februarie a făcut-o Octavian Doclin, pe 19 februarie a comis-o şi Liviu Ioan Stoiciu.

Liviu Ioan Stoiciu – LIS, pentru prieteni – este poate primul schimbător de paradigmă al generaţiei. Boem la prima tinereţe, schimbând mai apoi boema pe o viaţă paşnică de familie, fluierător în biserică, irositor de profesie, a intrat lesne şi pe termen lung în atenţia organelor comuniste care l-au persecutat cu sârg. În viaţa cea de toate zilele e mai curând timid decât impetuos. În decembrie 1989, a fost pus de valul revoltei de la Focşani în scaunul cald încă al primului secretar al judeţului, preşedinte FSN pe cuprins, post pe care l-a abandonat imediat ce-a găsit uşa deschisă la Comitetul Judeţean, fugind la Bucureşti unde fusese ales tot aşa, fără să candideze, în funcţia de redactor-şef al revistei Contrapunct a optzeciştilor. De atunci tot combate, şi în poezie, dar şi în viaţa literară, ca om nu mare de statu, dar degrabă vărsătoriu de cerneală acidă peste adversarii pe care-i caută cu lumânarea. Nu credem că data aniversară de 19 februarie 2010 îl va schimba în vreun fel. Va rămâne tânăr şi revoluţionar.

Octavian Doclin, redactorul-şef al Reflex-ului de la Reşiţa, face parte din aripa blândă a boemei optzeciste. Omul are cultul prieteniei, este minunat conviv în timpul săptămânii, dar se reculege duminica la biserică, unde devine inspirat şi scrie poezii frumoase. Şi mai scoate el cu frecvenţă susţinută cărţi frumoase, şi grafic, dar şi în substanţă. Iată, spre ilustrare, frumosul & adâncul poem Praf şi pulbere: „Ca un animal de pradă, hăituit şi rănit/în bătaia uşoară a puştii,/a ieşit el în faţa cuvântului,/cu palma stângă întinsă, rostind doar atât:/acesta este locul unde am ţinut ascunsă/imaginea reală, lucrată în filigran,/a morţii, pe care voi n-aţi ajuns s-o cunoaşteţi./Astfel a vorbit. Şi atât. După care/a întors spatele cuvântului./Cuvântul praf se făcu. Şi mâna pulbere.” Fac pariu că Tavi Doclin nici nu va observa că a schimbat prefixul, că nu e-n firea lui să vadă lucruri exterioare, când el are preocupări ce ţin de inimă, de suflet…
Celor doi deschizători de deceniu optzecist, le dorim o tinereţe perpetuă şi La mulţi ani cu voioşie!