Receptat mai mult în calitatea lui de critic, datorită manifestărilor de neegalat măcar pe spaţiul cronicii literare (este cel mai longeviv cronicar literar pe care l-a avut vreodată literatura română, cu o autoritate de necontestat), dar evident, şi pe altele, multe, ale comentariilor critice, GHEORGHE GRIGURCU este, însă, în primul rînd, POET. Întîmplarea că postura de critic literar este mai vizibilă se datorează şi faptului că revistele literare, numeroase, în care publică Gheorghe Grigurcu, sunt mai la îndemîna cititorului decît volumele de poezii, şi ele numeroase, publicate pînă acum de autorul nostru, de la debutul cu Un trandafir învaţă matematica, 1968 (ce titlu pentru vremurile acelea!) şi pînă la, iată, acest Muzeu poetic, în care găsim piese lirice ce pot face cinste oricărui muzeu al poeziei româneşti dintotdeauna. Într-un interviu pe care mi l-a acordat în tinereţile noastre orădene, publicat în revista studenţească Gaudeamus, 1971 (unde eram secretar general de redacţie), Gheorghe Grigurcu a ţinut să-şi creioneze el însuşi, de la bun început, profilul literar: «prin poezie îmi cîştig existenţa, iar prin critică mi-o pierd». O paranteză: îmi amintesc, din timpurile acelea, cum redactorul şef al revistei Familia de atunci, poetul Al. Andriţoiu, citind acest interviu, cu toţi membrii redacţiei de faţă, a exclamat cu subînţeles, după care se ascundea însă o vizibilă admiraţie: «atunci să-i luăm cronica literară» (se cunoaşte că Gheorghe Grigurcu era cronicarul literar al Familiei).
Interviul respectiv era însoţit şi de un ciclu de poeme inedite, purtînd titlul Dovezi. Citindu-l, am avut pentru prima dată dovada (dacă doriţi, momentul revelaţiei) că în poezia română s-a ivit un poet care umple un spaţiu neocupat pînă atunci, adică avem în poetul Gheorghe Grigurcu, un René Char român.
Iată, Gheorghe Grigurcu ne oferă acum acest MUZEU cu multe încăperi lirice, în care cititorul de poezie adevărată va zăbovi îndelung.
Iar eu vă îndemn să-l citiţi în paralel cu poetul francez – ca să-mi dovediţi că am avut dreptate.
 
Pact
    Poetului Gheorghe Grigurcu

Tot mai pustie strada ca o părere fixă
şi lungă sub neîncăpătoare poveri.
Ochii erau oricum într-o rază
şi undeva trebuia să existe un pact,
dar cine ar fi îndrăznit să pledeze întîi,
votul fiind rîsul ironic al zarurilor.
            Oradea, 1970