Un critic nu îşi comunică de regulă principiile prin care analizează şi evaluează operele literare. Tocmai ceea este, în fond, esenţial pentru gândirea lui nu este expus, lămurit, împărtăşit, ci doar răspândit, difuzat în opera sa de critică aplicată. Nici chiar autorii de dicţionare, istorii şi antologii literare, aşadar acei puţini critici, care de-canonizează şi canonizează literatura română, nu ne comunică principiile canonizării şi decanonizării pe care le făptuiesc, iar noi, lectori cuminţi, trebuie să credem sau să ne închipuim că sistemul lor critic este fără fisură, obiectiv, principial şi performant. Să ne închipuim.
Criticul în cauză poate chiar să-şi declare principiile judecăţii sale ca fiind estetice, şi să bată monedă pagini întregi pe estetic, aşa cum o face de pildă Nicolae Manolescu în relativ recenta Istorie critică…, însă el nu ne destăinuieşte care sunt, în fond, aceste principii. Atâta doar că atunci când criticul acordă valoare unor scriitori fără valoare ne dăm seama că principiile estetice declarate nu au fost, de fapt, aplicate. Cazul „poetului” Cărtărescu, pe care criticul de luni îl consideră în Istoria critică… un fel de scriitor al secolului, este exemplar.