„Absenţa oricăror piedici în cariera unui autor e suspectă. Şi cu toate acestea, instinctiv, ne plîngem uneori disproporţionat de apariţia lor. N-ar fi nepotrivit un cult al obstacolelor care ne ajută să devenim noi înşine.”
              Gheorghe Grigurcu

Primele pagini din volumul Intelectualii faţă cu democraţia (ed. Pleiade, Satu Mare, 2010), intitulate Intelectualii şi politica, „plătesc” cît o mărturie de credinţă. Gheorghe Grigurcu şi-a propus o existenţă în demnitate, fără grăunte de compromis cu Puterea, dar şi fără a se cantona în intemporal. Nu se izolează în vreun turn de fildeş sau cameră tapetată cu plută, e prezent în polis, în agora, nimic din ce-i mundan nu-i rămîne străin. Intervine cu responsabilitate, cuvînt demonetizat de cobreslaşii al căror caracter e departe de a ajunge la înălţimea talentului. Şi-a asumat rolul de „cleric” exigent, dar exigenţa morală o aplică, în scrierile sale cu target pedagogic, sieşi cel dintîi, pe urmă celuilalt.
Grigurcu e dăruit cu o karmă de luptă, spre a uza de sintagma norocoasă a unui poet, altul decît autorul trandafirului care învaţă matematica pentru a fi bun logician. Nu i-e frică (şi preţuiesc asta first of all) să fie socotit de politicieni antipatic, arogant, nedrept, „rău”, iar expunerea la riscul de a-i contraria pe „oamenii zilei” este, şi pe vechi, şi pe nou, maximă.
Da, sunt în deplin acord cu prima frază a cărţii: „(…) e oarecum limpede că intelectualii şi oamenii politici alcătuiesc două categorii distincte”. Din ce în ce mai distincte, aş adăuga, de vreme ce, majoritar, ultimii nu prea arată a intelectuali. Iar de dat exemple nici nu-i cazul, le ştim cu toţii. Unul dintre ei a avut nevoie de 11 ani ca să termine o facultate, altul repetă în microfon ce-i şopteşte o secretară cu aplomb. O să ajungem în topul analfabetismului european, judecînd după cum spiciuieşte ministrul şcoalelor, Funeriu. Un om de stat confundă cutremuratul Haiti cu Tahiti, trimiţînd ajutoare în Pacificul de Sud. Soluţiile lor? N-are lumea pîine, să mănînce eurocozonac; n-au femeile gumari, să poarte pantofi cu tocuri. Homo maybachus declară: „Io am intrat în politică pe spirit”. În traducere liberă, „l-au sfinţit votanţii”. Cît despre preşedintele nost’, o, se laudă că n-a fost premiant şi nici nu este; doar mezina fudulă a lu’ tata declară: „Sunt şi eu o intelectuală”. Cît despre un fost ministru al Culturii, Adrian Iorgulescu, menestrelul e convins că „minciuna stă cu regele la masă” şi că-i scrisa lui… Arghezi. Şi-mi amintesc de calamburul lui I.L. Caragiale care-l deplîngea pe „bietul Regele” că „i-a făcutără politicienii capul calinder”, cu trimitere la I. Kalinderu, administratorul Domeniilor Coroanei.