ADRIAN DINU RACHIERUCriticul, poezia şi poezia criticului

"A face literatură înseamnă a practica
un sport extrem.”
Gh. Grigurcu
 
„Uitat” la Tg. Jiu, aflat acum la „o vârstă crepusculară”, cum se mărturiseşte într-o lungă confesiune, ispitit de Dora Pavel (v. O provocare adresată destinului, Editura Pleiade, Satu Mare, 2009), Gheorghe Grigurcu acceptă „devoalarea”. Incomodul critic („eclatant”, nota Al. Cistelecan), consecvent, trăitor într-un mediu neprielnic (Amarul Târg devenind, totuşi, un topos emblematic), un spirit vibratil, un caligraf cu erupţii de revoltă, „uzat”, oferindu-şi preumblări în zăvoiul Gilortului etc. îşi impune şi urmează, cu stricteţe organizatorică, programul cotidian, de supraveghetor inclement al mişcării literare, răspunzând prompt unor obligaţii multiple. Şi, în acelaşi timp, apărându-şi imaginea („meticulos şi sâcâitor”, scria Alex Ştefănescu), poetul-critic fiind şi un polemist de temut. Chiar un „canibal axiologic” şi un furios demolator, atins de grafomanie, zic unii. În fond, Gh. Grigurcu ne asigură că, stăruind cu o doză de sentimentalism asupra marginalilor sau întârziaţilor, ia distanţă faţă de ierarhia moştenită, oficială, refuzând a se prosterna în faţa idolilor; şi încercând a întreţine „libertatea discuţiilor în jurul lor”.
Lăsăm deoparte ieşirile (numeroase) în arena publicistică ale infatigabilului Grigurcu tocmai pentru a nu altera judecata critică. Întrebările care îi neliniştesc spiritul, aruncându-l în infernul interogaţiei, sunt reale, presante, inevitabile; răspunsurile însă, câteodată, ne despart. Cum ştie (aproape) toată lumea, Grigurcu este – deopotrivă – poet şi critic. El debuta cu un volum de versuri în 1968 şi va încerca, în timp, să facă din poem o „aşchie de viaţă”; adică, o poezie strunită, împinsă spre asceză şi reverie geometrică, purtând pecetea intelectualismului. Un lirism reflexiv, aforistic, ajungând – observa N. Manolescu – la o „metaforă fără context”, luciditatea ucigând ardenţa senzorială.

2011-04-01T16:00:00+03:00