Un senior al literaturii române contemporane
La mijlocul acestei luni, domnul nostru Gheorghe Grigurcu a împlinit 75 de ani. Pare de necrezut, dar calendarul aşa zice. Poetul e mai inspirat decât acum 30 de ani, criticul e mai harnic şi mai aplicat, iar apoftegmaticul este sensibil mai erudit şi mai înţelept. Toate aceste ipostaze sunt iluminate de încă una atotcuprinzătoare, aceea de profund moralist, ipostază care i-a adus desigur nenumărate acuze de distructiv, demolator, intransigent, inflexibil . Iată câte motive ca vârsta aceasta rotundă să fie un prilej de fericire pentru marcantul scriitor din Amarul Târg, ba tot atâtea pricini de răbdurie revanşă faţă de toţi politrucii vremii care l-au urgisit. Mai ştie cineva ceva despre foştii prim-secretari PCR de la Cluj şi Bihor care l-au exilat pe verticalul critic? Anonimatul sordid este patria lor.
Mai deloc activ în ceea ce se numeşte viaţa noastră literară, Gheorghe Grigurcu este, în schimb, omniprezent în spaţiul revuistic şi cel editorial românesc: conduce o revistă, e în colegiu de onoare la altele, e titular de rubrică la foarte multe. Altfel zis, munceşte solitar, iar rezultatele sunt consistente, dar şi vizibile. Paginile care i se dedică în ultimele luni în mai toate gazetele din România arată cu prisosinţă acest lucru. Este paradoxul vieţii sale: singurătatea în care trăieşte la Târgu Jiu este răsplătită de preţuirea (în special din partea scriitorilor) care i se acordă de-a lungul şi de-a latul ţării; mai mult, incomodul critic se bucură chiar şi de preţuirea multora dintre cei criticaţi, scriitori care înţeleg că a critica este verbul criticilor, nu neapărat a lăuda. Iar faptul că are un grup de duşmani consecvenţi e un nou şi solid semn de valoare. De altfel, prezenţa acestora nu pare a-i tulbura prea mult serenitatea. Polemica pe care o practică Gheorghe Grigurcu este una exemplară, neabătându-se de la idee, neridicând tonul, recurgând neclintit la argumente, fiind scutit de vreo replică celebră precum cea din Ralea: „Aşa-mi trebuie dacă vorbesc cu o tuberculoasă”. Este o onoare să ai un adversar de talia şi de fair-play-ul lui Grigurcu.
Tot la capitolul critică, este remarcabil modul cum analizează Gheorghe Gricurcu scrierile contemporanilor, dar e de reţinut şi ierarhia pe care o face poeziei de astăzi, poeţii pe care mizează implicit fiind cu adevărat valoroşi, după cum e convingător – cu excepţia a două-trei cazuri cunoscute – când contestă o parte din poeţii şaizecişti supralicitaţi.
Poetul. dar şi omul, îşi recunoaşte drept model o mare personalitate a culturii româneşti de care a fost apropiat: Lucian Blaga. Omul l-a urmat neabătut în morală pe magistru, poetul mai deloc în lirică.
O profesiune de credinţă lansează scriitorul în interviul acordat lui Paul Aretzu în România literară din 15 aprilie: „În raport cu existenţa, scrisul înseamnă un mod de a i te opune. Indiferent de idilicele, moralizatoarele, exhortativele, violentele înfăţişări pe care le poate adapta aparenta legătură între cele două planuri, a scrie înseamnă nu doar altceva decât a exista ca atare, ci şi o provocare, o mănuşă aruncată vieţii. A scrie înseamnă a lupta. Cu ce, cu cine? Cu imaginile şi convenţiile, cu percepţiile şi emoţiile existenţiale, implicit cu tine însuţi…” Câtă luciditate, atâta dramă! zicea Camil Petrescu? Câtă luciditate, atâta victorie în lupta cu convenţiile, cu percepţiile, cu emoţiile, cu sine însuşi a lui Gheorghe Grigurcu.
La mijlocul acestei luni, domnul nostru Gheorghe Grigurcu a împlinit 75 de ani. Pare de necrezut, dar calendarul aşa zice. Poetul e mai inspirat decât acum 30 de ani, criticul e mai harnic şi mai aplicat, iar apoftegmaticul este sensibil mai erudit şi mai înţelept. Toate aceste ipostaze sunt iluminate de încă una atotcuprinzătoare, aceea de profund moralist, ipostază care i-a adus desigur nenumărate acuze de distructiv, demolator, intransigent, inflexibil . Iată câte motive ca vârsta aceasta rotundă să fie un prilej de fericire pentru marcantul scriitor din Amarul Târg, ba tot atâtea pricini de răbdurie revanşă faţă de toţi politrucii vremii care l-au urgisit. Mai ştie cineva ceva despre foştii prim-secretari PCR de la Cluj şi Bihor care l-au exilat pe verticalul critic? Anonimatul sordid este patria lor.
Mai deloc activ în ceea ce se numeşte viaţa noastră literară, Gheorghe Grigurcu este, în schimb, omniprezent în spaţiul revuistic şi cel editorial românesc: conduce o revistă, e în colegiu de onoare la altele, e titular de rubrică la foarte multe. Altfel zis, munceşte solitar, iar rezultatele sunt consistente, dar şi vizibile. Paginile care i se dedică în ultimele luni în mai toate gazetele din România arată cu prisosinţă acest lucru. Este paradoxul vieţii sale: singurătatea în care trăieşte la Târgu Jiu este răsplătită de preţuirea (în special din partea scriitorilor) care i se acordă de-a lungul şi de-a latul ţării; mai mult, incomodul critic se bucură chiar şi de preţuirea multora dintre cei criticaţi, scriitori care înţeleg că a critica este verbul criticilor, nu neapărat a lăuda. Iar faptul că are un grup de duşmani consecvenţi e un nou şi solid semn de valoare. De altfel, prezenţa acestora nu pare a-i tulbura prea mult serenitatea. Polemica pe care o practică Gheorghe Grigurcu este una exemplară, neabătându-se de la idee, neridicând tonul, recurgând neclintit la argumente, fiind scutit de vreo replică celebră precum cea din Ralea: „Aşa-mi trebuie dacă vorbesc cu o tuberculoasă”. Este o onoare să ai un adversar de talia şi de fair-play-ul lui Grigurcu.
Tot la capitolul critică, este remarcabil modul cum analizează Gheorghe Gricurcu scrierile contemporanilor, dar e de reţinut şi ierarhia pe care o face poeziei de astăzi, poeţii pe care mizează implicit fiind cu adevărat valoroşi, după cum e convingător – cu excepţia a două-trei cazuri cunoscute – când contestă o parte din poeţii şaizecişti supralicitaţi.
Poetul. dar şi omul, îşi recunoaşte drept model o mare personalitate a culturii româneşti de care a fost apropiat: Lucian Blaga. Omul l-a urmat neabătut în morală pe magistru, poetul mai deloc în lirică.
O profesiune de credinţă lansează scriitorul în interviul acordat lui Paul Aretzu în România literară din 15 aprilie: „În raport cu existenţa, scrisul înseamnă un mod de a i te opune. Indiferent de idilicele, moralizatoarele, exhortativele, violentele înfăţişări pe care le poate adapta aparenta legătură între cele două planuri, a scrie înseamnă nu doar altceva decât a exista ca atare, ci şi o provocare, o mănuşă aruncată vieţii. A scrie înseamnă a lupta. Cu ce, cu cine? Cu imaginile şi convenţiile, cu percepţiile şi emoţiile existenţiale, implicit cu tine însuţi…” Câtă luciditate, atâta dramă! zicea Camil Petrescu? Câtă luciditate, atâta victorie în lupta cu convenţiile, cu percepţiile, cu emoţiile, cu sine însuşi a lui Gheorghe Grigurcu.