125 de ani de la naşterea lui N. Tonitza
Nu geniu, ci pictor înainte de toate

Avem o boală naţională pe care aş numi-o sindromul „cel mai”. De cum este aniversată ori comemorată o personalitate cultural-artistică, aceea, anterior, adeseori neglijată, ignorată sau tratat doar cu politicoasă indiferenţă, devine brusc „cea mai mare”, „cel mai important” etc. Dreapta cumpănire a meritelor ne este străină, pentru români nu există decât extremele, lauda nemăsurată şi negarea fără drept de apel. Superlativele ca şi negările vehemente fac dovada unei gândiri limitate, lipsite de înţelegere şi pietrificate în prejudecăţi valorice. Frumuseţea câmpului stă în diversitatea de forme, mărimi, culori şi parfum a tuturor florilor. Excluderea unora sau a celorlalte s-ar face în detrimentul frumuseţii câmpului şi ar duce la monocultură, or în cultură şi artă nimic nu-i mai sterp decât cultivarea doar a „celor mai”.
Declararea pictorului Tonitza drept „cel mai de seamă pictor în viaţă”, calificativ acordat în 1930 de nu mai ştiu care critic, ca şi forţata lui includere în colecţia „Pictori de geniu” în Biblioteca de artă a ziarului „Adevărul”/2009 nu este de folos nimănui, nici memoriei artistului şi nici adevărului, Tonitza a fost un egal printre egali a prolificei perioade artistice interbelice. Nici deasupra celorlalţi, nici calitativ sub valoarea acestora. Împreună cu G. Petraşcu, Th. Pallady, F. Şirato, I. Iser, ca să nu-i amintesc decât pe cei mai cunoscuţi, dar nu singurii, a contribuit la crearea unei bune şcoli de pictură româneşti şi menţinerea unui climat artistic elevat, lucru important pentru generaţia următoare care a găsit un teren şi o motivaţie propice creaţiei. N. Dărăscu, Al. Ciucurencu, L. Grigorescu sau H. Catargi şi Ţuculescu din sămânţa creatoare a acestora s-au tras şi hrănit.