Primul dumicat de pâine pe ziua de azi nu e al Bilmundei (lui Saramago), nici al nefericiţilor de la poarta bisericii. E al ei, al umbrei pline de idei. Ohoo… şi de-aţi şti voi câte idei, cât zbucium, câtă îndurare pot exista într-o umbră…
O linişte apocaliptică puse stăpânire pe ea. Sărută icoanele şi când ajunse la cea a Sfintei Filoteia (care şi-a dat straiele săracilor, cum fac toţi sfinţii) se produse declicul. Mintea se goli de gânduri, sufletul se umplu de lumină. Nu, nu sunt vorbe goale îndrugate de prozeliţi. E realitatea aceea care îţi zburleşte părul şi-ţi deschide orizontul unei lumi necunoscute, în care, desigur, vei păşi doar dacă ai curaj. Şi ai, pentru că eşti Nicoleta.
Tu ştii că a fi f…ă e doar o realitate nefericită, bizară şi dezgustătoare şi că a visa că eşti f…ă e o fantasmă dulce care te încarcă cu energie pentru activităţi mai practice. Întotdeauna genul acesta de fantasme e însoţit de ceea ce în mod curent numim „dragoste”. Adică te gândeşti la unul (sau la una) ca la fiinţa aceea pe care din milă, de frică sau pur şi simplu din plictiseală doreşti să o ajuţi: să-i aduci micul dejun la pat, s-o mângâi, să-i împărtăşeşti idealurile. Dacă faci toate acestea te simţi „împlinit”, adică ai şi tu un rost în lumea asta, nu mai eşti singur. Obligatoriu în astfel de perioade n-ai voie să scrii, să ieşi în oraş, să ai tot felul de activităţi care te-ar putea îndepărta de fericitul obiect al dragostei.