Revenit acasă, în satul de pe valea Jijiei, am aşteptat toată vara, plin de speranţă, răspunsul. Era ceva fantasmagoric să cred că doleanţele mele vor fi împlinite. Dar, atunci şi mai târziu, aveam/voi avea un mod optimist de a gândi, nu mă mai bântuiau frustrările şi complexele. Pot spune că Şcoala aceea de la capăt de linie, chiar dacă nu mi le vindecase complet, le estompase, le badijonase. Acolo am văzut că există suferinţe mai mari, reale, evidente fie şi prin discreta înroşire a batistei, decât un un handicap fizic, cu care poţi trăi mult şi bine… Şi ca un semn de nobleţe a suferinţei, pe oamenii aceia – unii dintre ei definitiv marcaţi – nu i-am auzit niciodată plângându-se, lamentându-se. Tonusul lor mi-a inculcat şi mie – poate fără să-mi dau seama – pe de o parte, un fel de împăcare cu propria-mi condiţie, pe de alta – stimulul necesar spre a o depăşi. De atunci, m-am considerat un om normal şi n-am făcut niciodată caz de disfuncţiile mele fizice. Nu am solicitat certificat de handicap, cu toate micile avantaje ce decurg de aici, deşi, mai ales în ultimii ani, de când, pare-se, trupul meu revine la precaritatea locomotorie din copilărie, prietenii mă îndeamnă să o fac şi se miră că nu vreau să beneficiez de ceva care mi se cuvine. Nu o voi face, întrucât mi se pare că abia aşa m-aş umili.