Şcoala de oftică, Ofticoşii – nimic nu era mai umilitor decât să ţi se spună, să ţi se strige aşa. O gândeau, probabil, chiar şi cei care n-o spuneau. Dar ne-o striga galeria adversă, la meciurile de volei. Şcoala avea o redutabilă echipă de volei, înscrisă în campionatul orăşenesc, dacă nu cumva şi regional. Pe dinafară, componenţii echipei erau, cum zice cronicarul, pomi înfloriţi, bărbaţi puternici, dar pe dinăuntru… Dovedeau o voinţă admirabilă, însă oboseau repede… Cele mai aprige meciuri se desfăşurau cu echipa Casei Armatei şi cu cea a Liceului Dinicu Golescu. La aceste dispute, arena din centrul oraşului era arhiplină, nu doar de galeriile proprii, ci şi de spectatori neutri, care iubeau sportul. Pe atunci – şi încă mulţi ani după aceea – atletismul şi boxul erau emblema şi faima Câmpulungului sportiv, datorită unor profesori şi animatori exemplari, precum Drăgan şi Panaintescu. Şi voleiul stârnea pasiuni şi rivalităţi, chiar răutăţi. Mi-l amintesc, din echipa noastră, ca prin vis, pe Hepeneţ, care era unul dintre cei mai buni trăgători din oraş. Dar, în focul disputei, se ducea la banca de rezervă, tuşea şi scuipa într-o batistă… Acest gest era suficient pentru ca răutăcioşii din galeria adversă să izbucnească: Of-ti-co-şii! Of-ti-co-şii! Erau potoliţi repede, de către ceilalţi spectatori – ceea ce mi-a rămas în memorie, lângă multe altele, ca un exemplu de… umanitate – dar efectul se produsese. Uneori, această umilire publică îi ambiţiona pe băieţi – şi pe noi, din tribună, care le eram susţinători –, alteori însă ne retrăgeam învinşi şi la propriu, şi la figurat.