„Magicianul”
Nu intrasem niciodată într-o încăpere atât de luxoasă, cu fotolii şi scaune tapiţate, cu draperii grele, roşu-cardinal, la ferestre, cu lumini difuze, odihnitoare, emanând de undeva, din plafon, şi cu o soră medicală extrem de atentă, care te prelua de la intrare, te identifica, după un tabel, cine eşti şi, mai apoi, te conducea delicat, de braţ, în cabinetul magicianului. Mi-era teamă de injecţii, nu mai făcusem de câţiva ani, dar s-a dovedit o spaimă nefondată, sora care m-a „înţepat” avea mâna uşoară, o înţepătură într-un spin de salcâm sau de pălămidă era mult mai dureroasă. Mi se injecta un lichid inodor şi incolor, pe care trupul meu lipsit de vlagă îl absorbea lent, ca pe un elixir. După câteva şedinţe, deja mi se părea că mă simt mai bine, că sunt mai viguros, spre bucuria fratelui meu, a cumnatei Zica şi, desigur, a tatei şi a celorlalţi fraţi şi surori, pe care Mitică îi ţinea la curent, în lungi epistole, pline de optimism, privind eficienţa tratamentului.
Atunci am cunoscut, cât de cât, Bucureştiul, căci, în afară de ziua de tratament, nu aveam ce face, umblam prin oraş cât mă ţineau puterile – care nu mă ţineau prea mult. Dar toată zona din jurul străzii Doamnei, în buricul târgului, unde proaspeţii însurăţei aveau o cămăruţă, la mansardă, o cunoşteam din ce în ce mai bine. Chichineaţa unde locuiau, „moştenire” de la nişte prieteni, cred că avea 3 metri pe 3, şi un intrând, o nişă în care abia de încăpeau un primus şi o policioară pentru farfurii şi tacâmuri.