Capăt de linie
Mă urcasem pentru a doua oară în tren, din satul meu „pierdut” pe valea Jijiei moldave, pentru o călătorie lungă, spre un oraş necunoscut. Primul meu drum cu trenul fusese nu altundeva, decât în capitala patriei, Bucureşti. Aveam 15 ani, aveam poliomelită cronică – cum scria într-un certificat medical – şi-am mers la Bucureşti, unde fratele meu mai mare, Mitică, aflase de un doctor „care făcea minuni”. S-aduna la el lumea „ca la Maglavit”, cum zicea tata. Programările se făceau cu multe luni înainte, prin septembrie se stabilise că eu voi fi primit la începutul lui decembrie. Poate că s-ar fi putut mai repede, dar tata trebuia, mai întâi, să încropească, cumva, banii pentru tratament. O injecţie costa 300 de lei, cam cât un salariu (ne aflam în 1956), iar eu trebuia să fac, într-o primă serie, nouă injecţii. Cum să strângi, la ţară, o asemenea sumă? Şi încă repede. Noroc că tata era, în sat, unul din cei mai mari cultivatori de sfeclă de zahăr. Recolta, contractată cu „statul”, era binişor plătită, în afară de bani cultivatorul primind, ca bonus, şi o importantă cantitate de zahăr, mi se pare că 100 de kg pentru 10 tone de sfeclă. Aşa că aveam zahăr din belşug, toată iarna ne „îndulceam”, nu doar noi, copiii, ci şi caii, pe care îi hrăneam pe ascuns, să nu ştie tata, care bine-nţeles că-şi dădea seama, dar se făcea că nu vede Asta pentru că şi lui îi erau dragi caii, îi vroia puternici şi sprinteni, la concurenţă cu cei mai buni din sat.
Aproape toţi banii primiţi pe sfeclă, în toamna aceea – vreo 3000 de lei, o sumă enormă – mi i-a pus tata „în palmă” (în fapt, au fost ascunşi bine, într-un buzunar ca un marsupiu), să mă duc la Bucureşti, ca să mă vindec „de paralizie”, să fiu şi eu „om ca toţi oamenii…” Ratasem liceul, îl amânasem, întru secreta mea bucurie: n-aveam nici un chef să urmez liceul la Truşeşti, o comună ceva mai răsărită decât satul nostru, plină de praf sau de noroaie.