Inventam cuvinte. Şi nume de oameni. Trebuia probabil să devin scriitor.
Am să vă spun cum inventam cuvinte. Şi nume de oameni şi de animale. Şi denumiri ale părţilor corpului de la unele animale. Pentru animale găseam şi porecle. Toate astea pentru că aveam, cred, vreo trei ani… Mă aşezam singur la masa din „casa mare” şi mă prefăceam că stau la taifas cu mesenii. Turnam pe rând ţuica în pahare după ce fierbeam apa pe soba veche cu plita găurită de flăcări, arzând îndelung şi fiind mai înalte. Cu siguranţă mai înalte decât soba, dar plita le dădea în cap şi le turtea, le înghesuia în cutia de tablă sub care era cenuşarul. În cana cu smalţ albastru de un litru, o cană cănită ani în şir pe soba cu plită găurită, apa se încropea puţin, nu apuca rachiul să fiarbă, fiindcă mesenii erau nerăbdători să se încingă la vorbă în jurul ulcelelor de porţelan sau al paharelor transparente, de sticlă groasă. Care pahare? Păhărele! Graba gazdei de trei ani mai făcea apa să sfârâie pe plită, rachiul curgea din belşug, în valuri-vălurele, pe plita încinsă, pe masa cu tăblie din lemn, lustruit de mâini mai vechi şi mai noi, fără faţă de masă, pe lângă masă, direct pe podele, pe podelele acoperite cu o crustă lustruită, rămasă de pe încălţările anilor noroioşi. În fine, la masă se bea rachiu şi se sta de vorbă.