* „E criză şi nu mai investim în educaţie! De parcă degradarea cu program, până la colaps, a sistemului educaţional românesc ar fi fost o mare realizare de dinaintea crizei./Suntem maeştrii crizei. Ah, dacă ne-ar da nouă omenirea să (le) organizăm o criză planetară, una după toate regulile noastre: cu mititei, cu bere, cu grătare, cu discursuri, cu manele, cu dansuri ţigăneşti, cu dansuri populare, cu bancuri cu Bulă care face şotii… de criză!…/Sub spectrul ameninţător al crizei totul este permis./Hoţia. Păi nu trebuie să trăim? Că doar n-o să dăm în cap!…/Mitocănia. Păi acum să ne mai controlăm şi esteticul comportamental pe vremurile astea!?…/Minciuna. Păi cum să ne strecurăm altfel prin istoria asta care se zburleşte la noi, dacă nu ne minţim unul pe altul şi fiecare pe sine?/Curvăsăria. Suntem imorali din cauza condiţiilor, la alte vremuri am fi altfel. Suntem creştini, dar numai până la poarta bisericii. Avem principii, dar la beţie şi în vreme de criză nu e condamnabil să le încalci!…” (Adrian Alui Gheorghe în editorialul Cultura de criză din Conta, nr. 2/2010).
* „Dragă d-le Alex. Ştefănescu, (…) vă apreciez, dar în acelaşi timp simpatia mea faţă de dvs. este doar din compasiune, adică milă mai pe româneşte, acum când înţeleg ce traumă neuropsihică v-a cauzat citirea a o mie de cărţi proaste în ultimii ani. O adevărată tortură a scoarţei cerebrale, ce vă poate chiar deregla definitiv, pentru că din punct de vedere neurofiziologic, o mie de cărţi proaste citite, una după alta, vă poate prosti definitiv…” (Corneliu Florea, în Jurnalul literar, nr. 7-12(aprilie-iunie 2010).
* „Un caz graţios de mitologie fiziologică: vechii chinezi explicau plânsul prin faptul că în craniul omului se află, precum într-un vas, apă care se varsă prin aplecarea capului”. (Gheorghe Grigurcu în Cafeneaua literară nr.8(83)/2010).
* „Marta rimează/cu arta./Aceasta e soarta/cuvintelor /în moarta mare/a vremii în care/(în tabăra studenţească/de la Izvorul Mureşului)/eram/semne de întrebare//Cine oare/acum/în calendare/stă tolănit, domniţă/şi citeşte/cu voluptate/ cartha/pentru Marta?” (Lucian Vasiliu, Poem pentru Apostrof, în Apostrof, nr. 7/iulie 2010).
* „Mai poţi să fii artist român? Un răspuns simplu şi esenţialist: oricînd, oriunde şi oricum, dacă eşti un artist adevărat, îţi urmezi vocaţia. Faptul că Radu Aldulescu, de atîţia ani, nu are un acoperiş stabil deasupra capului şi trăieşte exclusiv din scrisul său nu l-a împiedicat să dea o suită de romane excepţionale; să fie şi să rămînă, adică, scriitor. Răspunsul celălalt, contextualizat şi localizat, e că nu se poate miza la nesfîrşit pe răbdarea artiştilor şi, în general, a cetăţenilor. Că există o limită şi o durată a suportabilităţii; şi că, oricît de vinovaţi ar fi pensionarul bolnav şi proaspătul bebeluş, un căpeţel de vină poartă şi guvernantul vs opozantul care ne-au adus aici…” (Daniel Cristea-Enache, în Observator cultural nr. 538 din 20 august 2010).
* „Avem brand, deci ar trebui să ne apucăm să construim ţara. Avem un popor şi o intelectualitate cu aplecări spre metafizică, conduşi parcă de o dorinţă a gratuităţii şi inutilităţii reflexive, deci brandul vegetal completează frumos integrarea noastră în cosmos. Suntem o societate fără proiecte sau chiar proiectofagă (iertaţi, vă rog, barbarismul!) care a uitat de un singur lucru, de oameni. Mă uit adesea la fotografii cu români simpli, portrete ale mizeriei, statui ale abrutizării prin muncă. Uneori deschid albumul mult hulit al Eternei şi fascinantei Românii, mă uit la mâinile mari ale românilor, la ochii lor trişti, sau la hainele lor ponosite şi caut acolo locul bogăţiei pe care o putem arăta străinilor. Văd fotografiile şi mi-e dragă această ţară. Aşa cum este ea, frunză verde sau uscată, gradină sau pajişte, pentru că e plină de oameni care nu au ajuns la demnitatea de a apărea pe logo ca frunza, ca râul, ca dealul….” (Vasile Sebastian Dâncu, în Cultura, nr. 32/19 august 2010).
* „faţă/în faţă/feţele” (cel mai scurt poem, de Evgheni Bunimovici, în traducerea lui Leo Butnaru, în Spaţii culturale, nr.11/2010).
* „- Dacă ai fi trăit la Iaşi, de exemplu, sau la Cobadin, ai fi scris la fel? – Tu vrei să-mi furi calul! Eu cred în spiritul locului. În matrice, cum ar zice Blaga. Uneori, tocmai de aceea, visez să mă fi născut în locuri în care nu am fost niciodată. Dar, sper, nu e prea târziu. Apropos, unde e Cobadinul?” (întrebare şi răspuns din dialogul lui Adrian Alui Gheorghe cu Ion Mureşan, Conta, nr.2/2010).
* „Alex Ştefănescu face parte din categoria fericită a naturilor înzestrate cu fibră entuziastă. Cu o constituţie de pilastru gotic menit a sprijini ogive cereşti, Alex are alura unui cavaler planturos a cărui vigoare ancestrală, împlântându-l în limbă, l-a legat de ea prin vocaţia de critic. Un critic literar de o tăioasă francheţe a verdictului şi totodată un intelectual posedând fler discriminator. În totul, Alex Ştefănescu este o fiinţă frapant de armonioasă, a cărei prezenţă place şi este căutată”(Sorin Lavric în România Literară, nr. 32/27 august 2010).
* „Dragă d-le Alex. Ştefănescu, (…) vă apreciez, dar în acelaşi timp simpatia mea faţă de dvs. este doar din compasiune, adică milă mai pe româneşte, acum când înţeleg ce traumă neuropsihică v-a cauzat citirea a o mie de cărţi proaste în ultimii ani. O adevărată tortură a scoarţei cerebrale, ce vă poate chiar deregla definitiv, pentru că din punct de vedere neurofiziologic, o mie de cărţi proaste citite, una după alta, vă poate prosti definitiv…” (Corneliu Florea, în Jurnalul literar, nr. 7-12(aprilie-iunie 2010).
* „Un caz graţios de mitologie fiziologică: vechii chinezi explicau plânsul prin faptul că în craniul omului se află, precum într-un vas, apă care se varsă prin aplecarea capului”. (Gheorghe Grigurcu în Cafeneaua literară nr.8(83)/2010).
* „Marta rimează/cu arta./Aceasta e soarta/cuvintelor /în moarta mare/a vremii în care/(în tabăra studenţească/de la Izvorul Mureşului)/eram/semne de întrebare//Cine oare/acum/în calendare/stă tolănit, domniţă/şi citeşte/cu voluptate/ cartha/pentru Marta?” (Lucian Vasiliu, Poem pentru Apostrof, în Apostrof, nr. 7/iulie 2010).
* „Mai poţi să fii artist român? Un răspuns simplu şi esenţialist: oricînd, oriunde şi oricum, dacă eşti un artist adevărat, îţi urmezi vocaţia. Faptul că Radu Aldulescu, de atîţia ani, nu are un acoperiş stabil deasupra capului şi trăieşte exclusiv din scrisul său nu l-a împiedicat să dea o suită de romane excepţionale; să fie şi să rămînă, adică, scriitor. Răspunsul celălalt, contextualizat şi localizat, e că nu se poate miza la nesfîrşit pe răbdarea artiştilor şi, în general, a cetăţenilor. Că există o limită şi o durată a suportabilităţii; şi că, oricît de vinovaţi ar fi pensionarul bolnav şi proaspătul bebeluş, un căpeţel de vină poartă şi guvernantul vs opozantul care ne-au adus aici…” (Daniel Cristea-Enache, în Observator cultural nr. 538 din 20 august 2010).
* „Avem brand, deci ar trebui să ne apucăm să construim ţara. Avem un popor şi o intelectualitate cu aplecări spre metafizică, conduşi parcă de o dorinţă a gratuităţii şi inutilităţii reflexive, deci brandul vegetal completează frumos integrarea noastră în cosmos. Suntem o societate fără proiecte sau chiar proiectofagă (iertaţi, vă rog, barbarismul!) care a uitat de un singur lucru, de oameni. Mă uit adesea la fotografii cu români simpli, portrete ale mizeriei, statui ale abrutizării prin muncă. Uneori deschid albumul mult hulit al Eternei şi fascinantei Românii, mă uit la mâinile mari ale românilor, la ochii lor trişti, sau la hainele lor ponosite şi caut acolo locul bogăţiei pe care o putem arăta străinilor. Văd fotografiile şi mi-e dragă această ţară. Aşa cum este ea, frunză verde sau uscată, gradină sau pajişte, pentru că e plină de oameni care nu au ajuns la demnitatea de a apărea pe logo ca frunza, ca râul, ca dealul….” (Vasile Sebastian Dâncu, în Cultura, nr. 32/19 august 2010).
* „faţă/în faţă/feţele” (cel mai scurt poem, de Evgheni Bunimovici, în traducerea lui Leo Butnaru, în Spaţii culturale, nr.11/2010).
* „- Dacă ai fi trăit la Iaşi, de exemplu, sau la Cobadin, ai fi scris la fel? – Tu vrei să-mi furi calul! Eu cred în spiritul locului. În matrice, cum ar zice Blaga. Uneori, tocmai de aceea, visez să mă fi născut în locuri în care nu am fost niciodată. Dar, sper, nu e prea târziu. Apropos, unde e Cobadinul?” (întrebare şi răspuns din dialogul lui Adrian Alui Gheorghe cu Ion Mureşan, Conta, nr.2/2010).
* „Alex Ştefănescu face parte din categoria fericită a naturilor înzestrate cu fibră entuziastă. Cu o constituţie de pilastru gotic menit a sprijini ogive cereşti, Alex are alura unui cavaler planturos a cărui vigoare ancestrală, împlântându-l în limbă, l-a legat de ea prin vocaţia de critic. Un critic literar de o tăioasă francheţe a verdictului şi totodată un intelectual posedând fler discriminator. În totul, Alex Ştefănescu este o fiinţă frapant de armonioasă, a cărei prezenţă place şi este căutată”(Sorin Lavric în România Literară, nr. 32/27 august 2010).