Citeşti zilnic din două-trei cărţi. Laşi una pentru a lua pe cealaltă, grăbit, frustrat, nemulţumit de prima. Te întorci spre seară din nou la ea. Adnotezi, subliniezi, spicuieşti. Până ajungi să scrii (sau nu) despre ele o prezentare de 15 rânduri, o recenzie ori o cronică, rămâi cu o imagine, cu o sentinţă, cu un tablou. Punându-le una după cealaltă iese un astfel de amalgam.
* „Dar cum nici dictatorii nu-s nemuritori, felatorii s-au adaptat sau au fost înlocuiţi cu alţii, mult mai meşteri la astfel de lucrări. «Urmaş le e bărbatul pe care primăvara/Ni l-a adus să fie erou între eroi,/El, conducând partidul, firesc conduce ţara/Căci noi prin Ceauşescu redevenirăm noi», afirmă avântat Adrian Păunescu în zeci şi sute de strofe, precum o uzină care produce pe stoc, versuri pe care doar activiştii le mai citeau. Le ascultau adolescenţii, de voie, de nevoie, la Cenaclul itinerant „Flacăra”. Totul, pentru tovarăşul Păunescu, în umbra cârmaciului, devenea apoteotic: «Uniţi-vă cuvinte, cu toată bucuria,/Cu forţa, cu tandreţea, cu gândul tuturor/ Trăiască libertatea! Trăiască România!/Trăiască Ceauşescu! Şi bunul lui popor!». De unde libertate, când ţara era era un uriaş lagăr, în care frigul, foamea, natalitatea controlată făceau ravagii?” (Cassian Maria Spiridon în volumul Vieţi controlate, Editura Junimea, Iaşi, 2009).
* „Era în 1953. Beniuc îl ura cu îndârjire pe Blaga din pricina unor şicane, mai mult sau mai puţin condescendente, dar amicale, pe care marele poet şi filosof i le făcuse, cu diferite ocazii, poetului dedat la comunism; printre ele, faimoasa parafrază la lăudăroasele versuri: «Pe unde mă-ntorc, pe unde mă duc/Lumea vuieşte, şopteşte:/Acesta-i poetul Mihai Beniuc/Ştie şase limbi şi ruseşte». Lucian Blaga, cu umoru-i calin, îl încondeiază puţin pe insolent, luându-l în răspăr: «Acesta-i poetul Mihai Beniuc/Ştie şase limbi. Doar ruseşte…»” (Ioan Lascu în Un aisberg deasupra mării, Editura Universitaria, Craiova, 2009).
* „…nimic nu-i mai rău decât să faci o faptă bună fără să ai vreun motiv” (Henry Miller, în Tropicul Capricornului, Editura Univers, 2009).
* „De la războinicii din neamul meu am primit puterea de a fi învins, căci numai cei învinşi mor cu adevărat pentru ideile lor, dar să mă port, tocmai de aceea, ca un învingător. Am învăţat să citesc istoria altminteri, după urmele lăsate de potcoavele cailor. Urmele acelea spun că, în liniştea de după sfârşitul bătăliei, rămâne o săgeată care n-a căzut încă, o rană care n-a sângerat destul, se aude un nechezat pe care spumele zăbalei nu l-au sufocat. În gură simt gusturi amestecate. Războinicii neamului meu, călărind, au ţinut drumul drept oricât au suit şi au coborât vremurile. Astfel, neamul meu s-a încrucişat cu istoria, aşa cum nu poţi trece de pe un mal pe celălalt fără să te întretai cu apele”. (Varujan Vosganian, în Cartea şoaptelor, Editura Polirom, 2009).
* „şine ruginite/sub soarele stepei/macul pierde-o petală” (haiku de Dan Doman din volumul umbra muntelui miroase a răşină, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2009).
* „Adrian Păunescu a pus pe roate o instituţie care, în aparenţă, nu avea nimic rău în ea. Se recitau poezii, în special ale mentorului şi conducătorului cenaclului în cauză, se cântau piese de muzică folk, pe versurile aceluiaşi, se adaptau piese din repertoriul occidental, de neauzit atunci pe alte canale, astfel încât tineretul s-a lăsat repede cucerit. În deşertul dezolant al spectacolelor oficiale înglobate în mascarada naţională Cântarea României, acestea păreau adevărate oaze de prospeţime. Era alimentat şi exploatat din plin filonul patriotic-naţionalist, conform şi pe placul propagandei de partid şi de stat, printre toate acestea strecurându-se ode, de regulă semnate de Adrian Păunescu, închinate cârmaciului pomenit câteva rânduri mai sus. Datorită revistei care, alături de ode conducătorului, denunţa unele mânării şi potlogării ale câtorva conducători comunişti din teritoriu, dar şi uriaşului succes de public al spectacolelor cenaclului, dihania numită Adrian Păunescu era temută de întreaga armată de politruci care, cu ocazia vizitelor cenacliere prin ţară, îi umpleau de plocoane portbagajul limuzinei pusă de partidul comunist la dispoziţie, simţindu-se astfel la adăpost de elanul justiţiar al poetului. Iar Securitatea îl urmărea nu prin simpli informatori, ci prin colonei şi generali anume selectaţi, care îi puteau face faţă, cât de cât. Cu timpul îşi câştigase o asemenea notorietate încât, speriat că îl pune în umbră, Ceauşescu aştepta viclean, dar şi nerăbdător, primul prilej de a-i pune botniţă, o dată pentru totdeauna. Asta pentru că Bardul ajunsese să se pretindă, dacă nu un egal al său, cel puţin primul subordonat, tratând cu un dispreţ suveran toată şefimea din vârful ierarhiei de partid şi de stat.” (Radu Ulmeanu în romanul Chermeza sinucigaşilor, Editura Pleiade, Satu Mare, 2009).
* „Sunt femei care, atunci când tac, spun totul. Femei care nu spun nimic, deşi vorbesc într-una, secretând un fel de tăcere asurzitoare, de ce nu? Şi femei care tac pur şi simplu”. (Sorin Delaskela, în Abisex, Editura Brumar, Timişoara, 2007).
* „Nu există nici ieri şi nici mâine. Aici există acum. Mergi mai departe spre a putea trăi. Fute şi pleacă. Uită. Trăieşte şi mergi mai departe. Trăieşte. Trăieşte. Trăieşte. Mergi mai departe. Mai departe. Mai departe. Chiar dacă pentru asta vei muri mereu şi mereu, de fiecare dată” (finalul romanului Trăieşte şi mergi mai departe de Constantin Stan, Editura Pământul, 2009).