Păcatele Mareşalului Antonescu au fost oarecum „spălate” prin abuzurile de azi şi prin influenţa pe care o au sovieticii asupra ţării.
Ieri, încă vinovat, Mareşalul cade ca un martir al cauzei româneşti, pentru că România nu mai cunoaşte decât o singură ameninţare: Rusia. În jurul lui se va naşte o legendă care va îndulci judecata istoriei, şi care va dăinui peste timp.
„Moartea ce i se trage din mânia imperiului vecin îl apropie de sufletul unui popor care se simte în întregime ameninţat de acea împărăţie”1.
În vreme ce în România el a fost hulit printr-o campanie politică şi propagandistică, fiind în clipa demiterii sale, respectiv 23 August 1944, şi până în decembrie 1989, un personaj politic interzis în ţara sa, adevăratul Antonescu a fost descoperit în exil.
Imediat după 1989, cercetarea istorică românească şi istoriografia au realizat recuperarea ştiinţifică necesară nu numai a Mareşalului Ion Antonescu, ci şi a altor lideri politici importanţi, ţinuţi la index după anul de graţie 1945.
Chiar regele Mihai I în persoană a observat cu temei, sub acest aspect, că Antonescu aparţine istoriei şi faptelor lui. Nu le poţi da interpretări care să-l disculpe. Ori, dimpotrivă, să-l acopere de vini. „Istoria nu se ocupă de aşa ceva, Antonescu aşa cum a fost rămâne un mare personaj”.2
În faţa tribunalului, numit sugestiv al poporului, iar procesul, al marii trădări naţionale, mareşalul Ion Antonescu şi echipa sa au fost judecaţi – potrivit actului de acuzare nr. 1 din 29 aprilie 1946 – pentru dezastrul ţării şi crime de război.
Judecata din 1946 a fost pătimaşă şi sentinţa: condamnarea la moarte a Mareşalului Antonescu şi a unora dintre colaboratori, era dată înainte de aşa-zisa judecată.3
Astăzi, dezbaterea problemei Antonescu este profund afectată de avertismentul că Occidentul, SUA în esenţă, n-ar… agrea aşa ceva. Ca să nu ne mai referim la opinia prea larg răspândită cum că acest capitol al istoriei naţionale ar ascunde pericole şi curse incredibile, ce-ar putea afecta în ultimă instanţă poziţia României în cadrul Comunităţii Europene şi în cea Euro-Atlantică. Atunci, ce altceva rămâne decât să ne preocupăm de trecut, ignorând toate avertismentele prezentului care, dacă ar fi acum absente, mâine ori poimâine ar permite, cu siguranţă, ivirea altor cazuri şi care nu vor mai avea, bineînţeles, legătură cu cazul Antonescu.
Iar aceasta, dintr-o raţiune elementară: peste tot şi peste toate istoria merge înainte.
Generalul magistrat Ioan Dan a avut curajul de a investiga întreg dosarul procesului fantomatic al mareşalului Ion Antonescu.
S-a adeverit, astfel – observa înaltul magistrat – prezicerea mareşalului Antonescu din scrisoarea adresată soţiei sale la 17 mai 1946, referitoare la modul în care „poporul român de jos” fusese constrâns să asiste neputincios la opera infamă a tribunalului din Bucureşti:4
„Judecata lui pătimaşă de azi nu ne înjoseşte şi nici nu ne atinge. Judecata lui de mâine va fi singura dreaptă şi ne va înălţa”.
Istoricii şi-au focalizat atenţia şi au investigat dosarul sau cazul mareşalului, fost conducător al statului român în perioada 1940-1944.
Mareşalul  rămâne în seama istoricilor şi prin aceasta, istoriei. Nu aparţine politicienilor care, fie l-au trădat ori l-au asasinat, fie l-au încredinţat oprobriului public general în anii comunismului, fie l-au dat uitării, ceea ce este  mult mai grav.
Dacă ar fi să dăm crezare spuselor mareşalului: „Prevăd un al treilea război mondial care va pune omenirea pe adevăratele ei temelii sociale. Ca atare, dumneavoastră şi urmaşii dumneavoastră veţi face mâine ceea ce eu am încercat să fac astăzi, dar am fost înfrânt. Dacă aş fi fost învingător, aş fi avut statui în fiecare oraş al României”…5 Ceea ce trăim astăzi certifică o dată în plus trăirile de atunci ale mareşalului.

1 Gheorghe Buzatu, „România cu şi fără Antonescu”, Iaşi, Editura Moldova, 1991, p. 338.
2 Mihai I al României, „Cuvinte către români”, Ediţia Gheorghe Buzatu, Iaşi, Editura Glasul Bucovinei, 1992, p. 40.
3 I. Dan, „Procesul Mareşalului Ion Antonescu”, Bucureşti, 1993,p. 279.
4 Gheorghe Buzatu, din Istoria Secretă a celui de-Al Doilea Război Mondial, vol. 2. Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1995, p.274
5 Gheorghe Buzatu, „România cu şi fără Antonescu”, Iaşi, Ed. Moldova, p. 336