Piteşti – un nume al unei urbe româneşti care, pentru fiecare dintre noi, înseamnă ceva: pentru mulţi locul naşterii, pentru alţii locul care ia primit, de cele mai multe ori cu drag, pentru puţini, sperăm, locul din care ar vrea să plece.
  Câte amintiri nu avem noi, cei din generaţia de mijloc, care avem 3545 de ani şi care am prins copilăria anilor ’70’80. Nostalgiile nu sunt, desigur, comuniste, ci sunt cele ale unei vieţi ce avea un ritm mai aproape de firesc, fapt ce favoriza relaţii umane de o mai bună calitate. Schizofrenic însă, aş putea spune, erau şi anii în care puteai, tot în mod „firesc”, să nul cunoşti pe Dumnezeu, lucru pe care lam trăit şi eu dureros, timp de 17 ani. Astfel, deşi am copilărie pe 1 Mai, pot mărturisi că numi aduc aminte de Biserica „Sf. Gheorghe”, ca şi biserică.
  Care este percepţia copiilor noştri? Bănuiesc că pentru mulţi dintre ei, Piteştiul înseamnă, poate, doar Strada Mare, Mall şi câteva cluburi.
  Dar ce a însemnat Piteştiul pentru generaţia anilor ’40’60? Războiul, diverse transformări. Dar durerea cine o poate măsura şi mai ales cine o mai poate mărturisi? Foarte puţini piteşteni, pentru că mulţi au fost schimbaţi de durere, au fost copleşiţi şi, fără ai judeca, sau retras. Mult le dorim să fie din nou prezenţi în mijlocul nostru, ca nişte părinţi ce ne sunt care să ne împărtăşească din întunericul, dar şi din lumina în care au trăit şi care ne este foarte de trebuinţă astăzi.
  Până atunci să ne îndreptăm privirile către zidurile care ne pot vorbi, cele ale fostei puşcării din Piteşti. În anii ’50 putem spune că ea se afla întro margine a oraşului. Acum clădirea este înconjurată de blocurile din cartierul Nord. Liniştea care o înconjoară pare să nu dea seama de ceea ce sa petrecut acolo. Sunt convins, însă că fiecare centimetru pătrat de zid este impregnat de durerea multpătimitorilor ce au fost închişi în acei ani cumpliţi. O durere masivă, inumană, zdrobitoare de trupuri, dar mai ales de suflete.
  Acesta a fost scopul către care sau tensionat toate forţele regimului ateu. Spun ateu, pentru că miza adâncă a fost distrugerea credinţei în Dumnezeu, cel viu. În Penitenciarul Piteşti al anilor ’49’51 a fost strânsă pârga neamului românesc credincios lui Dumnezeu, adică studenţimea militantă. Cu aceşti tineri puţin trecuţi de 20 de ani sa executat un experiment demonic, al lichidării totale. Trecând prin chinuri şi mizerii pe care urechea sau ochiul omului nu le poate privi, aceşti aproape copii au fost siluiţi să se lepede, spurcând, dacă se poate, în acelaşi timp, de mamă, de tată, de fraţi, surori, prieteni, de neam, de tot ceea ce lear fi putut fi drag şi constituia pentru ei o valoare. Toate acestea pregăteau lepădarea ultimă, aceea de Hristos Dumnezeu, precedată de batjocorirea celor sfinte, pentru ca ridicarea să fie imposibilă.
  În luptele acestea pe care leau dus cu o intensitate inimaginabilă (bătăi continue de multe ore şi zile, însoţite de înfometare şi nesomn permanent), copiii aceştia au devenit bărbaţi. Mulţi au căzut, mulţi sau ridicat, unii sau pierdut, alţii lau mărturisit pe Hristos cu însăşi viaţa lor, murind ca mucenici.
  Zidurile acestea din mijlocul Piteştiului vorbesc celor care au urechi de auzit despre sângele, lacrimile, nebunia, dar şi lumina şi vederea lui Dumnezeu, pe care câteva sute de tineri leau trăit lângă noi. Nu zidurile acestea merită ceva, ci noi suntem chemaţi să ne ridicăm la onoarea care ni se face de a le dezvălui conştiinţelor noastre, pentru a ne învăţa lungul drum al morţii către Viaţă. Să ne învrednicim!