Ecou la Bacovia

Era mai demult, pe o stradă,
o sală de cinema;
pe pânză, ca nimeni să-l vadă,
un film singuratic rula.

Viaţa, şi moartea, pe stradă,
şi una, şi alta urla;
fanfara cânta pe-o estradă
în vreme ce filmul rula.

Ci nu era film, dar un zilnic
jurnal de actualităţi;
privea doar Bacovia, silnic,
jurnalul de actualităţi.

Lui Bacovia, nimenea, silnic
biletul nu i-l controla,
când cinejurnalului zilnic,
care pe pânză rula,

el îi privea derulajul, –
doar în sala ce se înnegrea
pierzându-şi poetul bagajul,
adică umbra lui grea,

în beneficiul acestor
penumbre gri de cinema,
neplângându-se,-apoi, la dom’ chestor
că luase-i-o necineva.