În general, în cadrul limbajului comun, prin excelenţă mai puţin riguros şi academic, termenii de „naţiune“, „popor“, „etnie“, sunt folosiţi ca sinonime perfecte. Această confuzie semantică este întreţinută şi utilizată inclusiv de către unii specialişti în istorie, pentru a nu mai aminti de diverşi publicişti şi oameni politici. Ceea ce deosebeşte naţiunile moderne de popoarele medievale este, pe lângă gradul mai ridicat de omogenitate şi coeziune internă, ca „voinţa de a fi“, cum se exprima istoricul Lucian Boia, sau, în termeni mai elaboraţi, conştiinţa adeziunii la un proiect politic (statal), pe baza unor drepturi şi îndatoriri.
Ideea naţională comportă două perspective complementare: o perspectivă civic-contractualistă, teoretizată de Jean Jacques Rousseau, în lucrarea Contractul social (1762), şi, respectiv, o perspectivă etnoculturală, teoretizată de J. G. Herder, spre finele veacului al XVIII-lea („secolul luminilor“). Prima viziune accentuează rolul intereselor comune ale cetăţenilor în constituirea unui stat naţional modern, dincolo de eventualele deosebiri etnice, lingvistice sau religioase. Cea de-a doua, din contră, privilegiază moştenirea etnică, lingvistică şi culturală, uneori chiar zestrea genetică, în cazul curentelor biologist-rasiste.
Transformarea poporului român medieval în naţiune română modernă a fost un proces lent şi complex, care are mai multe momente şi etape de referinţă. Astfel, secolul al XIX-lea („secolul naţiunilor“) găsea poporul român post-medieval divizat între diverse stăpâniri şi dominaţii străine.
Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul erau incluse în Imperiul Habsburgic, de la începutul secolului al XVIII-lea, lor adăugându-li-se Bucovina, la 1775; Basarabia fusese anexată de Rusia ţaristă la 1812, iar Dobrogea se afla de mai bine de trei veacuri în componenţa Imperiului Otoman.